După ce am citit romanul am văzut – și ascultat – pe Internet câteva opinii numindu‑l „cel mai hard science-fiction” roman de până acum și mi se pare o descriere foarte potrivită; chiar și titlul este inspirat de un concept din relativitatea generalizată, deși în carte este explicat folosindu‑se o metaforă complet diferită, legată de viața și dezvoltarea umană. Greg Egan s‑a specializat pe zona hard a SF‑ului, un domeniu care pare să i se potrivească de minune. În vreme ce Carantina explora implicațiile mecanicii cuantice la nivel macroscopic, Scara lui Schild se inspiră dintr‑o teorie încă neconfirmată, gravitația cuantică în bucle, care încearcă să reconcilieze mecanica cuantică și relativitatea într‑un sistem unic, capabil să descrie toate fenomenele fizice din Univers.
În roman, această teorie finală există deja sub numele de „regulile Sarumpaet”. Acestea au rămas în vigoare de mai bine de 20 milenii, timp în care omenirea s‑a răspândit pe sute de planete. La debutul cărții, Cass, un fizician de pe Pământ care a descoperit un set conceptual de grafuri cuantice la fel de valide ca și cele descrise de regulile Sarumpaet, călătorește sute de ani‑lumină către Stația Mimosa pentru a le testa în Quietener, un fel de urmaș mult mai avansat al acceleratoarelor de particule actuale. În ciuda testelor preliminare riguroase, experimentul final are un rezultat complet opus proiecțiilor: vidul bazat pe noile reguli nu numai că nu se dezintegrează într‑o fracțiune de secundă, ci se extinde cu jumătate din viteza luminii, transformând continuumul spațiu‑timp obișnuit în novo‑vid.
Povestea sare apoi șase sute de ani în viitor, la bordul navei de cercetare Rindler, unde numeroși oameni de știință s‑au reunit pentru a studia novo‑vidul și a găsi o modalitate de a‑i opri înaintarea implacabilă, care a consumat deja o serie de sisteme planetare colonizate. Punctul de vedere se mută către un nou personaj, Tchicaya, proaspăt sosit pe navă de pe o lume condamnată, Pachner. Aici el se întâlnește cu Yann, unul dintre cercetătorii aflați pe Stația Mimosa la momentul nașterii novo‑vidului, și cu Mariama, prima sa iubire de pe planeta lor natală, Turaev. Rememorarea relației lor, veche de patru milenii, de‑a lungul unui capitol constituie un interludiu foarte oportun pentru a lămuri diverse detalii despre societatea umană. Din păcate, cei doi se găsesc încă de la început în tabere opuse: Tchicaya, ca și Yann, susțin cercetarea fundamentală, în speranța că înțelegerea profundă a fizicii novo‑vidului va aduce beneficii nu numai teoretice, ci și practice, în speță o modalitate elegantă de a opri înaintarea novo‑vidului; în schimb Mariama și facțiunea Conservaționiștilor urmăresc în primul rând distrugerea vidului pentru a proteja restul galaxiei de transformare.
Dincolo de conceptele avansate de fizică și matematică aflate în centrul majorității dezbaterilor de pe Rindler, care probabil vor face romanul greu de digerat pentru mulți, Egan atacă o serie de alte subiecte prin avansurile tehnologice pe care le introduce. Ceea ce e remarcabil la romanele lui Egan, și care poate le face atât de reprezentative pentru „hard sci‑fi”, este strictețea cu care respectă cunoștințele și teoriile fizice actuale, reușind totuși să imagineze consecințe extraordinare între aceste limite. În universul cărții de exemplu, viteza luminii rămâne o limită de netrecut în calea comunicării și voiajelor interstelare. Soluția: în loc să călătorească fizic, oamenii își transferă doar conștiința într‑o transmisie concentrată de date, care odată ajunsă la destinație poate fi integrată într‑un corp nou. În mileniile de dezvoltare mintea umană a fost transferată complet în computere cuantice, Qusp, care pot funcționa foarte bine într‑o varietate uriașă de condiții, de la corpurile umane obișnuite la rețele informatice. Societatea umană e în consecință un amalgam de indivizi corporali și acorporali, fiecare liber să aleagă un mod de viață sau să și‑l schimbe după necesități, dar toți trăind la nesfârșit. Căci ce valoare mai poate avea moartea unui corp când poți renaște într‑un altul cu majoritatea amintirilor și personalității intacte, extrase dintr‑un back‑up? Evident, asta schimbă câteva lucruri esențiale în viața de cuplu și în perpetuarea speciei, dar să mai lăsăm și surprize pentru cititori. Pe lângă limitele fizicii, Egan explorează și limitele a ceea ce este uman, potențialul de transformare al omenirii în medii din ce în ce mai ciudate și departe de originea noastră. De asemenea, apariția vieții în galaxie e mai degrabă un accident – oamenii nu au întâlnit decât pe trei-patru planete organisme apărute independent, toate în stadiul unicelular – deși autorul strecoară spre final o posibilă explicație aproape metafizică pentru asta, legată tot de structura vidului care stă la baza universului.
Ca subiect, Scara lui Schild se aseamănă cu un alt roman citit de mine relativ recent, trilogia „Vidului” a lui Peter Hamilton, unde avem de a face cu o amenințare similară la adresa vieții și întregii galaxii. Ca rezultat însă prefer în mod clar realizarea lui Egan: mult mai scurtă, dar cu un ritm furibund, greu de lăsat din mână; concentrându‑se pe esențial, dar spunând totuși parcă mai multe decât cele trei volume gigantice ale lui Hamilton la un loc.
Post a Comment