The New York Times: “Kazuo Ishiguro sees what the Future is Doing to Us”

Speaking of his comparatively small output, Ishiguro said: I don’t have any regrets about it. In some ways, I suppose, I’m just not that dedicated to my vocation. I expect it’s because writing wasn’t my first choice of profession. It’s almost something I fell back on because I couldn’t make it as a singer-songwriter. It’s not something I’ve wanted to do every minute of my life. It’s what I was permitted to do. So, you know, I do it when I really want to do it, but otherwise I don’t.

When he does want to do it, he is capable of going flat out. He produced a first draft of “The Remains of the Day” in a four-week “crash”, during which he wrote from morning until night, stopping only for meals. The practice served him well at the time — he and MacDougall needed the money a new advance would bring — but Ishiguro’s crashing days are now firmly behind him. He has grown suspicious of the modern office and its imperative to be constantly on call. The way our capitalist society is organized, it accommodates the workplace as a kind of alibi, he said. If you’re trying to avoid difficult areas in your emotional life, you can just say, Sorry, I’ve got too much work on right now. We’re invited to disappear into our professional commitments.

Giles Harvey

I must agree with these reflections on the modern office, but at the same time they come off rather hypocritical and entitled coming from a man who did not have to work in an office for the past 40 years, like the rest of us. As others have come to realize about tech entrepreneurs, a large part of their success is not necessarily based on extraordinary abilities and innovation, but rather on the right set of circumstances. In this interview, after admitting that writing is not even his main interest, that is how Kazuo Ishiguro sounds: a man who has exploited favorable circumstances by putting in a minimal amount of effort. And, in my opinion at least, this lack of interest is well reflected in the declining quality of his work.

Kazuo Ishiguro – Un artist al lumii trecătoare

Ajuns la vârsta a treia, pictorul Masuji Ono își petrece zilele alături de fiica lui cea mică Noriko în casa care poartă încă urmele bombardamentelor de la finalul războiului. Pe lângă durerea pierderii unicului său fiu pe front, Ono e preocupat constant de viitorul lui Noriko, încă nemăritată la o vârstă care mai demult ar fi fost considerată rușinoasă. După o perioadă de curtare ratată, în mintea lui se strecoară bănuiala că pretendenții îi ocolesc fiica nu din cauza vârstei acesteia, ci a reputației lui de artist care a susținut regimul înfrânt al Japoniei imperialiste.

Odată cu începutul pandemiei și al lucratului de acasă, mă așteptam să găsesc mai mult timp pentru citit și scris, dar realitatea s‑a dovedit cu totul alta: lipsit de orele regulate de citit în drumul spre birou, nu am mai început nici o carte nouă de atunci. Dar cum sunt în continuare dator cu câteva recenzii, voi continua cu un roman pe care l‑am citit pentru a doua oară iarna trecută, împrumutat prin Bookster.

Precum numeroase alte romane scrise de atunci, Un artist al lumii trecătoare ne introduce în tranziția culturală și socială dintre Japonia Imperialistă, în care încă era prezent crezul de demult al samurailor, și cea democratică, modernă, unde ierarhiile și simțul datoriei s‑au reformulat în jurul corporațiilor și al carierelor. Aici subiectul e abordat cu multă subtilitate din perspectiva personală a personajului central, Masuji Ono.

Nu e cazul să vă așteptați la acțiune intensă, drame profunde sau răsturnări de situație; romanul curge în ritmul molcom al zilelor unui bătrân retras din viața activă. Plimbările lui ocazionale prin cartier, vizitele la foști prieteni și cunoscuți, timpul petrecut cu familia fiicei mai mari și nepotul lui, toate acestea declanșează amintiri care ne poartă fără vreo ordine anume de‑a lungul întregii lui vieți și a carierei de pictor stimat.

Kij Johnson – The Cat who walked a Thousand Miles

Demult, pe vremea când pisicile era rare în Japonia, în capitală trăia un clan de pisici. Adunate într‑o casă părăsită, ele își duceau zilele vânând prin grădină, crescându‑și pisicii și depănând poveștile de familie care formează esența legăturii dintre ele. Acolo trăia Pisica cea Mică, a cărei stră‑străbunică sosise de undeva din Nord după o călătorie lungă și plină de peripeții care a intrat în fudoki‑ul familiei de pisici. Un incendiu devastează însă orașul, atingând și casa pisicilor; acestea fug speriate în toate părțile și dintr‑o dată Pisica cea Mică se trezește singură într‑un oraș mare și ostil. Amintindu‑și de călătoria din Nord a strămoașei ei, se decide să refacă drumul înapoi spre clanul de pisici din care aceasta plecase.

Povestirea e relativ scurtă, relatată într‑un mod simplu și direct, fără înflorituri sau dramatizări inutile. Din perspectiva mea (care poate nu e cea mai potrivită, de vreme ce nu am experiență cu copiii) pare o poveste bună de citit copiilor, în special celor care împart casa cu o pisică, deși asta nu înseamnă că adulții n‑o pot savura. Are aventuri și întorsături, exemple de camaraderie și afecțiune, dar și de trădare și egoism. Și mai presus de toate o morală demnă de ținut minte: în adâncul nostru toți ne dorim un cămin, o familie în care să fim acceptați, dar de multe ori asta necesită efort și sacrificii, o călătorie de mii de mile care ne va marca viața și moștenirea.

At first the servants in the house kicked at Small Cat whenever she was close, but the monk stopped them. “But she’s a demon!” the young wife said.

“If she is,” the monk said, “she means no harm. She has her own destiny. She deserves to be left in peace to fulfill it.”

“What destiny is that?” the innkeeper asked.

“Do you know your destiny?” the monk asked. She shook her head, and slowly everyone else shook their heads as well. The monk said, “Well, then. Why should she know hers?”

Nota mea: 3.5

disponibilă online pe site‑ul editurii Tor

Tan Twan Eng – Grădina cețurilor din amurg

Există o zeiță a Memoriei, Mnemosina, dar nu și o zeiță a Uitării. Și cu toate astea ar trebui să fie, pentru că sunt surori gemene, forțe pereche care ne însoțesc pe drumul vieții până la moarte, luptându‑se să pună stăpânire pe noi și pe ceea ce suntem.

Richard Holmes, Rătăciri prin memorie și uitare

După o viață în slujba legii, întâi ca procuror al crimelor japoneze de război, apoi ca judecător, Teoh Yun Ling se retrage în munți la Yugiri, singura grădină japoneză din Malaezia, lăsată moștenire de proprietarul originar, Aritomo Nakamura. O supraviețuitoare a lagărelor japoneze de concentrare din Asia de Sud‑Est în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, Yun Ling suferă acum de o boală neurodegenerativă incurabilă care îi va eroda încet dar sigur memoria, furându‑i identitatea și amintirile tumultoase – care este de altfel motivul pentru care s‑a retras prematur din postul ei. Singurii apropiați din tinerețea ei rămân vechiul ei prieten Frederik, proprietar al plantației vecine de ceai Majuba, și bătrânul servitor care a avut grijă de grădină de zeci de ani. Deși caută izolarea, Yun Ling permite unui specialist japonez în stampe să viziteze Yugiri pentru a examina opera lui Aritomo și a o reproduce pentru cunoscători. Fost grădinar al Împăratului Japoniei, Aritomo fusese exilat din Țara Soarelui Răsare înainte de război și a căpătat o notorietate neașteptată pentru grădina lui din munți și mai apoi din cauza dispariției misterioase în junglă. Prinsă între propria memorie care se năruie și amintirile răscolite de întoarcerea în grădină, între Zeița Memoriei și cea a Uitării, Yun Ling se hotărăște să pună pe hârtie momentele care i‑au definit viața, atât cât le mai poate reconstitui.

Deși scrisă de un străin, romanul Grădina cețurilor din amurg mi s‑a părut că întruchipează într‑un mod excepțional spiritul japonez. Personajul lui Aritomo reflectă pe de o parte datoria neclintită față de Împărat, chiar și atunci când nu este de acord cu deciziile acestuia, pe de alta o complexitate greu de pătruns, ascunsă de lume nu de frică sau rușine, ci dintr‑un simț al demnității și intimității. Cu fiecare dezvăluire despre trecutul lui se nasc alte întrebări, la care însă Yun Ling nu mai poate găsi acum răspunsuri, ci doar reinterpretări ale propriilor experiențe într‑o nouă lumină.

Yukio Mishima – Sete de iubire

După moartea fulgerătoare a soțului la Tokyo, Etsuko se refugiază la țară în casa socrului ei din Maidenmura. Gospodăria îi mai adăpostește pe Kensuke, fratele mai mare al fostului soț, soția acestuia Chieko, soția fratelui mai mic, Asako, cu cei doi copii, și doi servitori, Saburō și Miyo. Relațiile dintre ei sunt reținute și oarecum tensionate sub privirea aspră a lui Yakichi, capul familiei care trăiește încă cu amintirea stagiului în marina comercială. Sub masca obedienței față de acesta, Etsuko dezvoltă o viață interioară paralelă, atât de bine izolată încât jurnalul ei debordează de reflecții idilice despre viața la țară în timp ce în suflet o apasă plictiseala și lipsa de iubire. În curând văduva începe să devină interesată de tânărul Saburō, fără să găsească însă ocazia sau curajul de a‑l aborda. Atunci când se descoperă că acesta preferă compania lipsită de complicații a celeilalte servitoare, gândurile ei iau o turnură periculoasă spre obsesie și chinuire de sine.

În lipsa acțiunii și cu destul de puține momente care reflectă cultura și societatea japoneză postbelică, Sete de iubire se remarcă prin excelentul studiu psihologic al unui singur personaj, enigmatica Etsuko. Respinsă de soțul ei în timpul vieții în favoarea altor relații, ea se răzbună și găsește o ciudată împlinire fiindu‑i alături în perioada bolii, ultima femeie pe care el ar fi dorit‑o alături – dar nici una dintre aventurile lui nu are tăria de a‑l îngriji și urma în secțiunea de boli infecțioase. După moartea lui se simte eliberată, dar rănile căsniciei nefericite o urmăresc chiar dacă e prea puțin conștientă de ele. Își dorește o iubire perfectă, dar o găsește în imaginație nu în realitate; în loc de fericire, Etsuko simte inconștient nevoia de a se chinui interpretând în fel și chip gesturi minore ale lui Saburō, durerea fiind singura formă de iubire pe care a cunoscut‑o până atunci. Contrastul cu atitudinea relaxată, aproape indiferentă, a lui Saburō față de dragoste servește de asemenea să sublinieze adâncimea rănilor ei, care nu‑și mai pot găsi o vindecare pe o cale naturală, capcana în care se închide singură. Un suflet chinuit cu o poveste tragică care nu se putea încheia într‑un fel bun.

Yasunari Kawabata – Vechiul oraș imperial

În Kyoto, viața tinerei Chieko pare a se desfășura lin, între adorația părinților pentru unicul lor copil, treburile casnice în magazinul de țesături tradiționale al tatălui și numeroasele sărbători și festivaluri care animă periodic străvechiul oraș imperial. Deși apropiată de vârsta căsătoriei, părinții îi lasă libertatea de a‑și alege un soț, cu toate că starea precară a afacerii ar beneficia de un ginere cu fonduri. În ciuda cumințeniei și frumuseții, unele gânduri tulbură seninătatea existenței ei, stârnite de locul ei în familie: a fost un copil găsit și crescut de Takichirō și Shige cu toată grija și dragostea unui cuplu lipsit de urmași naturali. Iar când se aștepta mai puțin, la serbarea de vară a templului Gion, întâlnește o fată care‑i seamănă leit și se declară sora ei geamănă, dintr‑un sat de tăietori de lemne din munți.

Pentru un cititor obișnuit cu literatura occidentală, cartea de față reprezintă probabil o anomalie ca stil și ritm. Majoritatea romanelor au în centru un conflict bine definit, o cantitate necesară de dramă ca să mențină interesul ridicat – și nu sunt puține romanele japoneze care apelează la metode similare. Aici asemenea elemente sunt disimulate, mascate de politețea personajelor și împinse în planul secund de spectacolul orașului, de estetica japoneză a florilor de cireș, a vârfurilor înzăpezite de munte și acelor verzi de pin. Frumusețea efemeră răsare la fiecare pas, de la două tufe stinghere de viorele crescute în adâncitura unui bătrân arțar, la păduri de cedri drepți, destinați să devină bârne de templu, îndemnând la introspecție și meditație asupra propriului eu, nu la dileme mondene și practice.

Trei noi povestiri de Haruki Murakami

După dezamăgirea de anul trecut cu 1Q84 am evitat să mai citesc alte romane de Haruki Murakami. Dar în urmă cu câteva luni am descoperit trei noi povestiri traduse și publicate în The New Yorker, le‑am încărcat pe Kindle și le‑am citit pe rând, printre lecturile mai lungi din ultima vreme. Conțin aceleași teme aproape obsesive, același stil bine-cunoscut care combină izolarea, melancolia lipsei de direcție în viață și un strop de magie, dar și unele din punctele slabe care m‑au iritat în 1Q84.

Kino

După ce‑și surprinde soția în pat cu un coleg de serviciu, Kino divorțează fără multe discuții, demisionează de la locul de muncă și deschide un mic bar pe o străduță retrasă din Tokyo. Clienții nu se înghesuie în sala inundată de muzica lui preferată de jazz, dar Kino savurează noua lui viață molcomă. Singurii vizitatori fideli sunt Kamita, un tip înalt care apare seara și citește într‑un colț al tejghelei, și o pisică neagră.

As he waited for his first customer, Kino enjoyed listening to whatever music he liked and reading books he’d been wanting to read. Like dry ground welcoming the rain, he let the solitude, silence, and loneliness soak in. He listened to a lot of Art Tatum solo-piano pieces. Somehow they seemed to fit his mood.

După o aventură de o noapte cu o străină însă atmosfera se schimbă: pisica dispare fără urmă și Kamita îl avertizează că trebuie să plece departe de bar pentru că altfel se vor petrece lucruri neplăcute. Călătoria, ieșirea forțată din zona de confort, îl confruntă pe Kino cu durerea pierderii soției, sentimente pe care le evitase din dorința de liniște sau frica de a suferi. Cel puțin asta am înțeles eu din finalul relativ confuz și brusc. O poveste despre relațiile umane și nevoia de a merge mai departe, de a accepta trecutul pentru a putea lua viața de la capăt, asezonată cu aluzii la forțe supranaturale care interacționează subtil cu lumea palpabilă.

Nota mea: 3.5

disponibilă online pe site‑ul The New Yorker