Spre sfârșitul secolului, cam atunci când aș împlini 100 de ani, dacă voi ajunge vreodată la această vârstă venerabilă, ecosistemul Pământului s‑a prăbușit, și odată cu el civilizația umană. Colapsul a început aproape pe nesimțite, cu o rată crescută a extincției insectelor, un efect care se propagă însă rapid la alte specii, inclusiv în oceane, care va afecta plantele, dependente de insecte pentru polenizare, apoi animalele, lipsite de sursele lor de hrană. În doar trei decenii, din omenire nu mai rămân decât grupuri izolate, supraviețuind de la o zi la alta din rezerve pe terminate. În taigaua rusească, una dintre aceste rămășite de civilizație încearcă un ultim efort de a salva omenirea de la dispariție: proiectul Permafrost.
Am remarcat de multe ori că Alastair Reynolds e unul din puținii autori SF cu capacitatea de a scrie atât romane de dimensiuni colosale cât și povestiri (relativ) scurte la aceeași calitate. În povestirea de față atacă un subiect complicat, care poate cu ușurință să alunece în absurd și neverosimil: călătoria în timp. N‑aș putea spune că abordarea lui e originală, dar metoda lui minimalistă de intervenție în trecut se potrivește unui povestiri scurte, lăsând mai mult loc pentru acțiune și personaje. Pe scurt, nu avem clasicii călători care se întorc în timp, ci doar efecte cuantice speciale, care printr‑un efect de superpoziție fac posibilă comunicarea între particule din prezent și trecut. Proiectul Permafrost folosește aceste perechi Luda ca să proiecteze gândurile unei persoane înapoi jumătate de secol în mintea altcuiva, pentru a opera o intervenție limitată, dar de precizie chirurgicală.