Subiectul central, dacă se poate vorbi de unul într‑o lucrare atât de complexă, este relația dintre Om și Lume și dintre Sacru și Profan, încercarea omului de a atinge sacrul din spatele lumii profane. Ștefan Viziru este Omul care vrea să ajungă la condiția privilegiată a sfinților încercând să iubească simultan două femei: pe soția sa, Ioana, și pe Ileana, pe care a întâlnit‑o la marginea pădurii Băneasa în momentul magic al Nopții de Sânziene. Departe de el însă gândul iubirii (exclusiv) fizice: pe Ileana o sărută o singură dată în decursul primilor ani; discuțiile lor se învârt în jurul concepțiilor lui Ștefan despre Timp și Istorie, al experiențelor lui, cum a fost acea revelație originară a camerei Sambo din copilărie.
Dar dumneavoastră și mișcarea dumneavoastră acordați o importanță prea mare Istoriei, evenimentelor vii din jurul nostru. Viața n‑ar merita să fie trăită dacă, pentru noi, oamenii, modernitatea s‑ar reduce exclusiv la istoria pe care o facem. Istoria se petrece exclusiv în Timp și prin tot ce are el mai bun, omul încearcă să se împotrivească Timpului. Adu‑ți aminte când te‑ai îndrăgostit întâia oară. Mai trăiai atunci în Timp?... De aceea prefer democrația, pentru că este și antiistorică, adică își propune un ideal oarecum abstract, care se împotrivește momentului istoric. [Ștefan]
Viziunii în esență creștine a lui Ștefan i se opune soluția mai apropiată de hinduism a lui Anisie, cu care Ștefan discută în contradictoriu și de la care așteaptă o revelație care nu vine niciodată. Anisie s‑a retras din istorie, trăind izolat ca un pustnic, în armonie cu ritmurile naturii, în așteptarea unei reînnoiri a lumii în finalul distrugător al unui mare ciclu.
Și eu visez să scap într‑o zi de timp, de istorie, spuse Ștefan. Dar nu cu prețul catastrofei pe care o vestești dumneata. Existența umană mi s‑ar părea searbădă dacă ar fi redusă numai la categoriile mitice. Chiar acel paradis anistoric de care vorbești mi s‑ar părea greu de suportat dacă n‑ar avea lângă el infernul istoriei… [Ștefan]
Undeva la jumătatea drumului între aceste concepții regăsim funcția eliberatoare a Spectacolului, aici prezentă într‑un rol minor prin persoana lui Bibicescu – considerat de prieteni și critici un actor ratat, dar care intuiește în teatru renașterea Mitului într‑un cadru accesibil omului modern. Această temă e dezvoltată mai pe larg de Eliade în alte romane, ca de exemplu în 19 trandafiri.
Destinul este acea parte din Timp în care istoria își imprimă voința ei asupra noastră. De aceea trebuie să‑i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol. [Bibicescu]
Dar Istoria nu se lasă învinsă atât de ușor: întreaga țară, viețile și idealurile personajelor din roman sunt zdruncinate de mișcarea legionară și de izbucnirea celui de‑Al Doilea Război Mondial. Prins în vâltoarea istoriei, Ștefan este acuzat de simpatizare cu legionarii și încarcerat într‑un lagăr la Miercurea Ciuc, ca și Eliade în 1938, apoi trăiește atacul naziștilor asupra Londrei. Chiar și aici, sub amenințarea continuă a morții și lipsit de mijloacele de a‑și controla propriul destin, Ștefan rămâne fidel concepțiilor sale și le împărtășește celorlalți români blocați în capitala britanică sub asediu. Ele rămân relevante și în contextul crizei economice actuale, care scoate la fel de bine în evidență ca și un război lipsa de putere și opțiuni a individului în fața forțelor oarbe ale istoriei, mai puternice ca oricând.
Ceasurile acestea anistorice îmi îngăduie să suport, în restul timpului, teroarea istoriei. În cele din urmă teroarea mă ajunge și pe mine; dar am cel puțin satisfacția de a fi rămas, câteva ceasuri, liber; am satisfacția de a nu fi fost integrat evenimentelor în chip automat, ca un sclav care se mișcă și se odihnește la ordinul stăpânului... [Ștefan]
În șederea lui ulterioară la Lisabona și, mult mai târziu, la Paris se regăsește din nou experiența lui Eliade din timpul războiului și fugii sale din România. În a doua parte a romanului se conturează tranziția spre comunism, în care atât Ștefan cât și învățătorul Gheorghe Vasile recunosc un pericol chiar mai mare decât al naziștilor: glorificarea finală a Istoriei profane și imposibilitatea de a lupta fățiș împotriva acestei forțe. E remarcabil cât de aproape de adevăr s‑a dovedit previziunea autorului pusă în gura personajelor sale.
Ar fi o prostie să facem rezistență în sensul occidental al cuvântului, ca să provocăm o hemoragie iremediabilă. Trebuie doar să redescoperim tehnica de a ne camufla, arta de a minți și a păcăli, de a lăsa să creadă pe ocupant că ne‑a convertit la credințele lui, că ne‑a cucerit lăuntric. […] Minciuna asta colectivă ar putea dura foarte multe zeci de ani, ar putea dura chiar un secol. E foarte greu să‑ți păstrezi sufletul neatins de‑a lungul unui secol de hibernare sub o mască. Și atunci ni se pune problema: ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul în acest nou Ev întunecat care începe pentru noi? [Ștefan]
În afară de căutarea continuă a lui Ștefan, lumea din roman se încheagă foarte bine, plină de autenticitate și de forță, iar celelalte personaje sunt la fel de pline de viață de la cele mai proeminente la aparițiile marginale, oameni cu care mulți dintre noi se pot identifica. Personalitățile lor puternice schițează fiecare câte un model de a trăi și a iubi, fie pozitiv – devotamentul Ioanei, credința Irinei, erudiția filozofică a lui Biriș, detașarea tristă și pragmatică a Cătălinei – fie negativ – obsesia de faimă și parvenire a lui Vădastra, mania învățătorului Vasile de a colecta cărțile din seria Biblioteca Pentru Toți, credința pervertită a lui Bursuc – fără ca asta să le diminueze complexitatea și realismul.
În fond, asta e cam tot ce‑ți rămâne dintr‑o dragoste, după câțiva ani: teama că, dacă te desparți, celălalt va suferi mai mult decât tine... [Cătălina]
Un rol aparte îl are scriitorul Ciru Partenie, dublură a lui Ștefan Viziru și astfel prin extensie și a autorului. Destinul pare să‑i confunde la fel de mult ca și oamenii din jurul lor și îi pune în situații similare de numeroase ori. Conexiunile surprinzătoare dintre ei merg mult mai departe, legate de asemenea de obsesia lui Ștefan cu misterioasa „doamnă Zissu”, dezvăluindu‑se în totalitate de‑abia spre finalul romanului.
Tu mi‑ai distrus viața. Poate că nu ți‑ai dat niciodată seama, dar mi‑ai distrus‑o. Dacă nu te‑aș fi întâlnit pe tine, probabil că aș fi întâlnit o alta ca tine, și aș fi iubit‑o așa cum te‑am iubit pe tine, și aș fi cunoscut și eu, ca toți ceilalți, odihna și uitarea. Dar te‑am întâlnit pe tine și de atunci am rămas așa cum eram când te‑am întâlnit. Să nu‑ți închipui că ți‑am păstrat credință, în sensul romantic al cuvântului. Nu. Am iubit, cum spun poeții, și probabil că am fost și eu iubit de nenumărate femei. Unele mai frumoase ca tine, altele mai atrăgătoare ca tine. De mai multe ori am crezut că sunt cu adevărat îndrăgostit. Mă înșelasem; nu eram; nu mai puteam fi îndrăgostit. Norocul ăsta mi l‑ai ucis tu. Pe tine nu te mai iubeam de mult, dar nici de alta nu mă mai puteam îndrăgosti. [Ciru Partenie]
În Noaptea de Sânziene, Eliade concentrează totalitatea studiilor lui asupra istoriei religiilor, teme din celelalte romane și elemente autobiografice și istorice, formând un roman complet, poate cel mai bun din literatura română, dar în mod sigur cel mai plin de Adevăr. Un Adevăr dincolo de realitatea cotidiană, un Adevăr care poate fi cuprins în întregime doar de un filozof. Sau de un om îndrăgostit.
Post a Comment