Într-un laborator de microbiologie, cercetătorul Leslie Adgeson face o descoperire surprinzătoare: un virus latent care se transmite prin sânge și al cărui singur efect aparent este că declanșează în purtători o dorință aproape obsesivă de a dona sânge – răspândind astfel virusul mai departe. Deși ar avea potențialul să‑i asigure un Premiu Nobel, Les alege să împărtășească informația doar cu colegul său Forry, drept dovada finală a propriei teorii controversate: aceea că virusurile și gazdele evoluează de‑a lungul timpului o formă de simbioză, până la punctul în care virusul încetează să‑și mai distrugă gazda și se integrează în genele acesteia. Departe de a împărtăși entuziasmul și altruismul lui Les, Foory plănuiește în schimb să‑l omoare și să‑i fure gloria.
The Giving Plague are la bază o ipoteză interesantă, pe care David Brin o folosește cu succes și în romanul Inima Cometei, și care dă naștere unor întrebări despre natura umană. Căci ce este liberul arbitru dacă deciziile noastre pot fi manipulate atât de ușor de substanțele chimice emise de un patogen microscopic? Povestirea are însă și puncte slabe, aluziile constante la o voință a virusurilor nu își aveau locul într‑o discuție științifică și nici efectele altruiste ale infectării cu ALAS nu sunt prea plauzibile. Cei doi cercetători nu au adâncime ca personaje, ci mai degrabă sunt construiți ca extreme opuse: pe de o parte Les prea altruist și pierdut în propriile teorii, pe de alta Forry prea cinic și calculat. Ca și multe alte povestiri, suferă de o simplificare exagerată atunci când subtilitatea și complexitatea ar fi fost mai de efect.
disponibilă online pe site‑ul autorului
Post a Comment