Dune al lui Frank Herbert e printre cele mai cunoscute romane SF printre fanii genului, dar probabil mult mai puțini știu că în 1966, când a primit premiul Hugo pentru cel mai bun roman SF al anului, Dune a împărțit distincția cu Nemuritorul, scris de Roger Zelazny. Ca conținut, cele două romane au puține în comun: „Dune” imaginează un viitor îndepărtat, într‑o Galaxie în care locația Pământului s‑a pierdut în valurile succesive de migrare și expansiune prin spațiu; Nemuritorul atacă o temă clasică pentru anii ’60, consecințele unui război nuclear total, dar cu o doză neconvențională de mitologie și umor. De altfel și destinul romanelor a fost complet diferit: în timp ce Dune a devenit un succes mondial, completat cu alte romane și chiar două ecranizări, Nemuritorul a rămas într‑o relativă obscuritate, în ciuda meritelor poveștii și stilului.
Pământul e în majoritate o ruină în lumea romanului, o simplă umbră a gloriei distruse iremediabil de arme nucleare. Continentele au fost transformate în „Locuri fierbinți”, un eufemism pentru radiațiile reziduale, locuite doar de mutanți de origine atât animală cât și umană. Așa cum remarcă chiar unul dintre personaje, Era animalelor stranii a coborât din nou asupra noastră. La fel și epoca eroilor, a semizeilor
. Singurele locuri relativ ferite de efectele nocive ale radiațiilor au rămas insulele, unde civilizația se străduiește să supraviețuiască și să reconstruiască un nou sens existenței. O mână de ajutor vine și din partea unei specii extraterestre întâlnite de oameni după holocaustul celor Trei Zile, Veganii, care primesc imigranți umani pe planetele lor și aduc venituri substanțiale din turism Pământului muribund. Dar nu toți sunt convinși de intențiile bune ale Veganilor, iar sosirea lui Cort Myshtigo, dintr‑o familie influentă în societatea Vegană, cu scopul declarat de a face o călătorie în locurile antice și de a scrie o carte pe această temă, e punctul de plecare pentru intriga romanului.