Catherynne M. Valente - Silently and Very Fast

Dezvoltarea inteligenței artificiale e o temă răspândită în science-fiction și în nuvela de față avem parte de o tentativă în această direcție de la o novice a genului, venită dinspre fantasy. Protagonistul(a), Elefsis, și‑a început existența sub forma unui software elaborat de gestionare a unei vaste locuințe pe insula Hokkaido, pe care apoi generații întregi ale familiei care locuia acolo o dezvoltă, conectându‑și mintea și interacționând în spațiul virtual, încercând să‑i ofere toate experiențele umane și s‑o conducă spre punctul inefabil din care poate fi considerată o conștiință de sine stătătoare.

Nuvela e bine scrisă stilistic, plină de metafore, imagini și simboluri, alternând între subcapitole redând amintirile lui Elefsis, interacțiunile din prezent cu Neva în mereu-schimbătoarele corpuri-vis și repovestiri ale unor mituri și basme umane, asezonate cu elemente cibernetice, pentru a se mula pe povestea entității artificiale. Referințele mitologice sunt variate, mergând de la basme arhi‑cunoscute (Albă‑ca‑zăpada, Frumoasa din pădurea adormită) la venerația romanilor pentru zeii căminului, lares – care inspiră versiunea originală a software‑ului de automatizare casnică din care va evolua Elefsis –, o scurtă aluzie la mitul grecesc al Persefonei, de care e legat numele Elefsis, până la unele mai obscure, anticul mit sumerian al coborârii în Infern a zeiței Inanna, cunoscută mai târziu sub numele de Iștar. Nu întâmplător, mai ales din perspectiva finalului, majoritatea sunt legate de moarte și salvarea din neființă prin sacrificiul sau eforturile unui apropiat.

Problema apare însă când autoarea încearcă să transmită ceva concret, moment în care stilul pare să eclipseze atenția pentru acțiune, idei, verosimil. În ciuda recenziilor foarte favorabile, atât pe Goodreads cât și pe blogurile românești, eu nu consider nuvela una reușită din acest punct de vedere. Autoarea repetă mereu și mereu, în alte forme, aceeași idee, că conștiința umană se dezvoltă exclusiv prin imitația celorlalți și deci și cea artificială poate urma același drum. Totuși Elefsis nu‑mi lasă impresia că ar fi mai mult de o simulare extrem de elaborată, care s‑a adaptat de‑a lungul secolelor la așteptările similare ale membrilor aceleiași familii, un simulacru din personalitățile lor combinate cu care ei pot empatiza cu ușurință. Mi se pare greu de crezut ca dezvoltarea ei la stadiul de independență să dureze sute de ani, având la dispoziție viteze mult mai mari de calcul în spațiul virtual. O întrebare pe care și‑o pune Elefsis scoate foarte bine în evidență critica mea:

Have I ever done anything of my own, an act or state that arose from Elefsis, and not careful, exquisite mimicry?
Have they?

Nu e un semn bun când nu poți răspunde la o asemenea întrebare și o întorci împotriva celorlalți. O replică se poate găsi chiar în nuvelă: da, oamenii au făcut ceva complet nou, în momentul când Ceno a început să se joace și să o învețe pe Elefsis cea incipientă. Premisele autoarei mi se par complet greșite: da, oamenii învață prin imitare, dar ceea ce devenim depinde în aceeași măsură de lucrurile pe care le preluăm de la alții ca și de cele pe care le refuzăm, de alegerile noastre conștiente. Iar pe de altă parte mediul cu care interacționăm este în mare parte necunoscut, cu numeroase elemente aleatorii și haotice. Elefsis nu beneficiază de nici una din aceste condiții – de vreme ce păstrează în memorie tot ce a experimentat pentru a putea fi imitat în viitor și se mișcă în spațiul simulat de mintea purtătorului, vast, dar până la urmă predictibil – și astfel rezultatul sună fals. În final impresia e de formă fără fond, ca și cum ai mânca un fel de mâncare gustos care te lasă flămând, și finalul, ceva mai bun, nu reușește să schimbe mare lucru.

Nuvela e disponibilă online în trei părți pe site‑ul Clarkesworld Magazine: The Imitation Game; Lady Lovelace's Objection; The Elephant's Soul.