Kij Johnson - The Man who bridged the Mist

Dacă m-am apucat să citesc nuvele SF nou-publicate – între timp Valente chiar a câștigat premiul Locus pentru motive care-mi vor rămâne de neînțeles – am vrut să continui cu concurența la același premiu. De data asta am nimerit o nuvelă mai pe gustul meu, deși destul de atipică în zona science-fiction. Probabil cel mai bun mod de a o descrie este să spun că e simplă, minimalistă, spartană. Singurul element prin care se poate deosebi de o relatare din propriul nostru trecut este prezența Ceții, misterioasa substanță caustică care desparte Imperiul în două, curgând pe deasupra unui râu obișnuit până la Ocean. Aș vrea să folosesc alt termen pentru Ceață, ceva mai arhaic, în ton cu cartea, dar negură nu se potrivește deloc cu o materie de un alb strălucitor. Alte rare indicii că nu ne găsim pe Pământ sunt prezența a mai multe luni pe cer și menționarea vagă a Imperiului, deși nimic nu pare să sugereze că ar fi vorba de ceva mai mult decât un super-stat care controlează întregul continent. Nu primim detalii despre trecutul Imperiului, despre cum oamenii au ajuns pe această planetă și cum au reacționat prima oară la vederea Ceții, nici ce s-a întâmplat cu tehnologia care i-a adus până aici, pentru că metodele și uneltele folosite în nuvelă sunt cu cel puțin un secol în urma tehnicii actuale.

Acțiunea de asemenea este foarte necomplicată și reflectă fără nici o surpriză titlul. Nu prea există intrigă în sensul clasic al cuvântului, schimbări majore de situație, personaje noi, conflicte puternice. Povestea începe odată cu sosirea arhitectului Kit Meinem din capitala Atyar în sătucul Nearside de pe malul Ceții și se termină după inaugurarea podului suspendat, câțiva ani mai târziu. Stilul este și el dat la minim; împreună cu numele personajelor și cu plasarea foarte incertă în timp și spațiu îmi sugerează o legendă oarecum orientală, cu o curgere lentă, dar sigură, spre unica concluzie posibilă. Titlul întărește impresia că trăim nașterea unui mit de care se va vorbi în Imperiu peste zeci și sute de ani, chiar dacă numele omului și chiar podul în sine se vor șterge sub trecerea timpului.

Cred că am vorbit totuși destul despre ce nu este nuvela de față. Deși într-un fel asta ajută să se înțeleagă părțile bune ale ei: în primul rând o construcție solidă până în detaliu, rezistentă – sperăm – ca și podul despre care povestește. Am vorbit de numele personajelor: locuitorii de pe malurile Ceții își iau numele de familie de la munca lor de bază și de la partea de pe care provin, cum ar fi Rasali Ferry of Farside – Rasali Barcagiu de pe Malul Îndepărtat. Alte detalii de finețe ne subliniază cât de integrată este Ceața în viața locuitorilor: se fac funii din pielea peștilor – creaturilor mai bine zis – care pândesc în adâncurile ei, pentru că pielea lor e rezistență la acțiunea corozivă a substanței; Calea Lactee e botezată Ceața Cerească. Pentru cei din familia Ferry, cunoașterea ceții a devenit atât de intimă încât au dezvoltat un instinct, un fel de al șaselea simț pentru momentul propice de a traversa pe celălalt mal.

Personajele sunt de asemenea bine definite, cel puțin cei doi protagoniști, Kit și Rasali. Despre Kit aflăm mai multe printr-o serie de rememorări, ale copilăriei și deciziei de a deveni constructor, ale anilor de ucenicie, ale primelor relații sentimentale, ale primului pod construit; dar mai ales din modul în care conduce proiectul din momentul în care ajunge în Nearside, din felul în care înțelege că podul nu înseamnă numai planuri și pietre și cabluri, ci și oameni și politică, că nu-și poate realiza scopul fără cooperarea acestora, că el însuși va deveni unul dintre ei în anii pe care-i va petrece la locul construcției. Rasali rămâne mai misterioasă, o vedem de cele mai multe ori în propriul element, conducând barca și pe pasagerii ei peste înșelătoarele dune-valuri ale Ceții. Amândoi degajă un aer de maturitate și de siguranță calmă în fața problemelor pe care le atacă, fiecare în propriul fel.

When they were done, they talked. “You know my goal, to build this bridge,” Kit looked down at her face, there and gone, in the flickering of the lightning. “But I do not know yours.” Rasali laughed softly. “Yet you have seen me succeed a thousand times, and fail a few. I wish to live well, each day.”
“That’s not a goal,” Kit said.
“Why? Because it’s not yours? Which is better, Kit Meinem of Atyar? A single great victory, or a thousand small ones?”

Ceea ce mi-a plăcut mai mult la povestire a fost însă mesajul din spatele amănuntelor, care se strecoară pe nesimțite în conversații: tema Omului față în față nu neapărat numai cu Natura, cu provocarea pusă de Ceață, ci mai ales cu el însuși; întrebarea dintotdeauna cum trebuie să reacționezi în fața schimbării, a pierderii, a morții, cum îți trăiești viața pentru ca la sfârșit să poți spune că ai avut una împlinită și ce înseamnă această împlinire pentru fiecare din noi. E foarte frumoasă atitudinea lui Rasali față de pod; răspunsul ei de fiecare dată când e întrebată despre părerea ei este că așteaptă să vadă cum o va schimba acesta. Și mai impresionant e cum până la urmă Kit este cel care descoperă că acest proiect l-a schimbat cum n-au făcut-o altele până acum, fără să se aștepte la asta. Nu mi-ar părea rău să văd o extindere a nuvelei într-un roman, sau (de ce nu?) o continuare, pentru care autoarea lasă suficiente portițe deschise. Poate Femeia care a traversat Oceanul-de-Ceață?

A fo ben, bid bont. To be a leader, be a bridge.
— Welsh proverb

Nuvela e disponibilă și online pe site-ul revistei Asimov’s, în format PDF.