Nouă săptămâni la Paris - și nici măcar n-am urcat în Turnul Eiffel!

Cred că sună incredibil de arogant pentru cineva care nici măcar nu a ajuns la Paris și‑și dorește asta de cine știe când, dar nici măcar n‑am simțit nevoia să urc în turn. Am trecut pe acolo într‑o zi ploioasă, cum au fost multe în vara asta din păcate, și prima impresie a fost de schelă gigantică în curs de ruginire. Stând chiar în centru între piloni sub corpul principal și urmărind cu capul pe spate picăturile de apă desprinse cum cădeau cu încetinitorul am avut o senzație vagă de ireal; chiar mă aflam acolo, sub simbolul unui întreg oraș, Mecca unei armate de turiști din toate colțurile globului? M‑am minunat de conștiinciozitatea cu care lumea în jurul meu se înșira la coadă să urce în turn. Nu s‑au mișcat nici măcar când a început să toarne cu găleata în timp ce eu m‑am refugiat sub un stejar în parcul din apropiere. Într‑un fel e de înțeles, atunci când ai poate doar câteva zile la dispoziție vrei neapărat să bifezi un obiectiv atât de faimos. Însă pe de altă parte în timpul pe care îl pierzi la coadă, probabil 2‑3 ore în medie, ai putea să vezi altceva, locuri mai puțin frecventate, mai autentice, unele chiar gratuite – ceea ce nu e de lepădat, de vreme ce faima Parisului ca oraș scump se extinde și la obiectivele turistice; taxa minimă e în jur de 8 EUR¹. Și sunt atâtea de văzut în orașul ăsta! Chiar și după nouă săptămâni (mă rog, am mai și muncit, sunt mai degrabă nouă week‑end‑uri) plus încă două bonus o lună mai târziu mă tot gândesc că n‑am epuizat nici pe departe destinațiile, că n‑am făcut suficiente fotografii. Dar, cine știe, poate data viitoare…

Fiind cazați la început pentru o săptămână la periferie, într‑un orășel de care nici măcar parizienii n‑au auzit², prima vizită a fost la Versailles. Un mic sfat: dacă mergeți în grup trimiteți pe cineva să ia bilete în timp ce restul stau la coada uriașă de la intrare, e mai rapid așa. N‑am fost extrem de impresionat de interior, probabil pentru că am tot văzut castele în zona München‑ului, majoritatea inspirate de opulența Versailles‑ului. Dar nici îmbulzeala de turiști nu cred că a ajutat. Grădinile sunt imense, ar fi nevoie de vreo două zile ca să explorezi în liniște și castelele și împrejurimile. Parcă să ne facă în ciudă, când am ieșit din corpul principal au fost oprite fântânile – poate cel mai frumos aspect – și au pornit din nou de‑abia seara pe la 6 când ne pregăteam să plecăm. Ca și în restul Parisului, m‑a deranjat stilul de a aranja totul (pomi, alei, flori, canale) perfect ordonat, în linii drepte, arată auster, prea artificial pentru mine. În schimb în spatele micului Trianon spațiile verzi au fost amenajate (la indicațiile Mariei Antoaneta) cu o temă rustică, de la căsuțe la iazul cu nuferi, de la vii la răsadurile de legume – mult mai primitor. Tot la Versailles am avut parte de prima întâlnire cu regulile mai neobișnuite ale Franței; mai concret verificarea biletelor se poate foarte bine face și la terminarea turului, așa că păstrați‑le cu grijă; tot așa la metrou în unele stații – la aeroport de exemplu – trebuie să validați biletul și la ieșire.

Paris In Motion (Part I) from Mayeul Akpovi on Vimeo.

Săptămâna următoare ne‑am mutat într‑un loc mai accesibil, la periferia sudică a orașului – culmea, strada pe care era noul hotel se numește la fel cu cea de unde plecasem, Gabriel Péri – mare erou de război pentru francezi, dacă nu chiar singurul. Așa că am avut ocazia să explorăm efectiv Parisul în week‑end‑ul următor. După ce i‑am descoperit din întâmplare în München, am ținut să merg și în Paris la un tur gratuit al orașului organizat de SANDEMANs³. Ghizii sunt vorbitori nativi de engleză și spaniolă, care din diverse motive trăiesc de ceva vreme în orașul respectiv și au ajuns să‑l cunoască destul de bine⁴. Mie mi‑au plăcut pentru că în timpul turului afli o mulțime de lucruri despre istoria orașului, chestii mai cunoscute sau pur și simplu obscure, pe care nu le‑ai descoperi altfel și pe care poate nici locuitorii nu le cunosc – și e și distractiv, în funcție de ghid⁵. Sunt activi în multe orașe mari din Europa – din păcate nu și la București. În cazul Parisului turul acoperă cam trei ore de mers pe jos prin centru, de la Notre Dame prin Luvru până la Grand Palais. A început cu un avertisment – destul de valid – să nu căscăm gura doar la arhitectură, ci să ne uităm și pe unde mergem, ca să nu călcăm în rahat de câine. Și am continuat cu povestea încoronării lui Napoleon la Notre-Dame; cum a fost „salvată” catedrala de la dărâmare de un roman de Victor Hugo; cum a fost inaugurat Pont-Neuf – paradoxal cel mai vechi pod din Paris momentan; despre sângerosul masacru din Noaptea Sfântului Bartolomeu care a schimbat istoria Franței într‑un mod complet diferit de ce se așteptau instigatorii săi și domnia care a urmat a lui Henrik al IV‑lea; despre încercările ratate ale Institutului Francez de a împiedica „americanizarea” limbii⁶; despre obiceiul de a prinde lacăte de diverse poduri în semn de iubire eternă și cum e legat de serialul Sex and The City; despre primul furt al Mona Lisei de la Luvru și cum a fost acuzat pe nedrept un artist în curs de afirmare, o poveste demnă de Inspectorul Clousseau; despre marele bulevard de 9 km din centrul orașului care pornește din curtea Luvrului și se termină în Arcul La Défense și cum ar trebui să fie perfect aliniat cu Luvrul, dar îi lipsesc câțiva metri, motiv pentru care hărțile franceze sunt falsificate; despre Obeliscul din Place de la Concorde și despre Flacăra Eternă de la Arcul de Triumf, care numai eternă nu e, de vreme ce a fost deja stinsă de două ori în circumstanțe nu tocmai flatante pentru francezi; despre cum a supraviețuit Parisul aproape neatins prin tot Al Doilea Război Mondial, culmea cu ajutorul unui ofițer din armata germană. Dacă vă plac asemenea povestiri și plimbatul pe jos, nu cred că o să găsiți o ofertă mai bună – merită mai mult decât un banal tur cu autobuzul, zic eu.

Evident, aceste trei ore nu acoperă nici pe departe toată gama de obiective din Paris. Ca turist ai de ales între o mulțime de destinații posibile:

• Muzee și expoziții întâlnești la tot pasul, de la cele de dimensiunile industriale ale Luvrului la cele mai mici, aproape intime, ascunse în ganguri pe unde te aștepți mai puțin. Orașul e în general împânzit de afișe, așa că veți descoperi imediat ce e de văzut. Dacă puteți alege perioada, încercați să prindeți prima duminică din lună la Paris, atunci intrarea e liberă – dar evident și cozile mai lungi. Sau, mai nou, în week‑end‑ul de la jumătatea lunii se poate vizita palatul Élysée, deși n‑aș recomanda‑o, eu am renunțat după două ore și jumătate de așteptare la o coadă ce nu părea să mai avanseze. Eu am sărit peste Luvru și am mers la muzeul Orsay – foarte bine dotat cu opere de artă⁷ și acesta, și mai puțin asaltat de valuri de turiști. Singura problemă: interdicția de a face fotografii! Iar paznicii sunt foarte stricți cu regula asta, am reușit să fac doar câteva cadre pe furiș.
• Tot la capitolul muzee avem și arta modernă, în principal Centrul Pompidou. Acolo a fost amenajat un spațiu dedicat lui Brâncuși, după modelul atelierelor în care a lucrat el, unde am întâlnit poate cea mai mare concentrare de români din Paris.
• Cartierul de artiști din Montmartre nu m‑a impresionat în mod special. Așa cum ne avertizase și ghidul, a început să devină comercial și și‑a pierdut mult din farmecul original. Vizitați‑l cât mai repede, pentru că nu se știe cât o să mai rămână și așa cum e acum. Cântăreți ambulanți și pictori se găsesc și prin alte zone, pe podul artiștilor și într‑o piațetă de lângă Luvru. Catedrala Sacre-Coeur e un alt punct de atracție din zonă, una din cele mai noi catedrale, faimoasă pentru calcarul alb și pentru vederea de la înălțime asupra întregului Paris. Dar și ea suferă de aceeași problemă, sufocată de prea mulți turiști și de localnicii care se adună să piardă vremea pe treptele din față.
• Dacă tot sunt la capitolul biserici, n‑o să duceți lipsă de așa ceva la Paris. Odată ce bifezi obligatoriu Notre-Dame și poate Saint Chapelle⁸ din apropiere, mai rămân o mulțime de altele, la fel de spectaculoase, dar mai liniștite și intime, arătând a biserici, nu a locuri de pelerinaj cu forța. Eu am trecut pe la destul de multe: La Madeleine cu arhitectura ieșită din comun de templu grecesc, Saint Etienne du Mont⁹ de lângă Panthéon, Saint-Gervais din spatele Primăriei, Saint-Eustache în zona Halelor, Saint-Augustin, Saint-Sulpice, Saint-Germain-des-Prés sau vechea catedrală a regilor Franței de lângă castelul Bois de Vincennes.
• Opera Garnier – nici o legătură cu marca de cosmetice, din câte știu – e de asemenea foarte frumoasă de vizitat în cursul zilei, dar nu vă faceți iluzii că ați putea și asista la spectacol, biletele se vând cu luni bune înainte.
• Arcul de Triumf nu mi s‑a părut iarăși cine știe ce – e foarte asemănător cu cel din București, doar cu basoreliefuri mai deocheate – nici Champs Elisee de altfel. Mai impresionantă e zona de lângă Grand și Petit Palais și grandiosul pod Alexandre III de unde se văd atât turnul Eiffel cât și les Invalides.
• Parcurile sunt probabil ultimele pe listă dacă aveți timp limitat la dispoziție; dar dacă ajungeți pe la vreo expoziție la palatul Luxembourg puteți să treceți și prin parcul alăturat, pe la spectaculoasa fântână Medici, sau prin grădinile Tuileries să leneviți la soare alături de francezi. Iar undeva printre străduțele din apropierea Luvrului se află ascunsă Jardin du Palais Royal.
• Catacombele nu sunt poate pe gustul oricui și așteptarea e în mod obișnuit lungă și foarte înceată. Eu nu m‑am confruntat deloc cu scârbă sau deprimare coborând printre stivele de oase ordonate cu grijă – jos oase lungi, sus cranii – din contră m‑am simțit oarecum euforic că sunt în viață spre deosebire de ce‑a mai rămas din cei îngropați acolo. Nu pot nega însă că aș fi înghețat de frică dacă s‑ar fi întâmplat să se stingă lumina cât eram înăuntru!
• Viața de noapte, atât de puțin cât am apucat să văd, e și ea bine reglementată¹⁰. Cluburile bune sunt păzite de bodyguarzi și doritorii filtrați fără milă la intrare; dacă faceți parte dintr‑un grup cu mai mulți bărbați decât femei aveți toate șansele să fiți refuzați. Iar barurile care nu impun asemenea restricții se închid de obicei la 2 noaptea punct, așa că e mai greu să petreci până la ziuă.
• Nici croaziera pe Sena nu e de lepădat, cu condiția să luați bilete înainte, altfel se pierde o groază de timp la coadă. De preferință vara într‑o zi senină și la apus. Dacă stați la tribord veți avea ocazia să vă bucurați de uralele oamenilor de pe mal, salutatul vapoarelor în trecere e ceva de care nu se pot sătura; pe de altă parte riscați să pierdeți priveliștea de la jumătatea drumului, când vaporul schimbă direcția: catedrala Notre-Dame din spate și de la nivelul apei.
• O altă opțiune de a admira Parisul de la înălțime, în afară de Sacre-Couer și de turnul Eiffel, este mai noul turn de birouri din Montparnasse. Ca înălțime depășește binișor turnul Eiffel, e mai puțin cunoscut, așa că timpul de așteptare e practic inexistent; dar cel mai mare avantaj este că de sus lipsește din peisaj turnul Montparnasse – e cam hidos, odată construit a devenit instantaneu cea mai urâtă clădire de parizieni, devansând turnul Eiffel și piramidele transparente din curtea Luvrului.

Dacă vizitezi Parisul – sau, și mai rău, dacă lucrezi în paralel cum a fost cazul meu – nu poți evita încâlcita rețea de metrouri. Cred că e un coșmar pentru turiști cu tunelele întortocheate și interminabile; uneori ai impresia că parcurgi câte o stație pe jos prin subteran doar ca să schimbi liniile. Trebuie să mărturisesc că am reușit să mă rătăcesc nu numai o dată, luând‑o pe sensul opus în tuneluri de legătură și ajungând pe peronul corect doar din întâmplare. Ca să nu mai vorbim de aglomerația din orele de vârf¹¹! Dacă vă nimeriți cumva de ziua națională la Paris, evitați metroul cu orice preț, luați‑o pe jos în ultimă instanță, altfel riscați să fiți zdrobiți de vii. Ca consecință inevitabilă n‑am prea putut să citesc pe drum cum fac la București; de altfel la Paris butonatul mobilelor¹² e o activitate mult mai răspândită – deși am văzut și oameni făcându‑și exercițiile de germană. Pe de altă parte cum ai putea ajunge în toate colțurile orașului altfel, dar și în centrul turistic, în timp record? Ceea ce e de asemenea remarcabil – față de metroul bucureștean ca să luăm un exemplu complet la întâmplare – e că rețeaua se extinde în continuare: pe linia 4 pe care o foloseam zilnic se adaugă chiar acum două stații pentru a muta capătul la Mairie de Montrouge. Totul curat, rapid, fără mormanele de moloz și norii de praf de la noi. Altă direcție de investiție care m‑a lăsat mască sunt metrourile fără conductor: le‑am descoperit pe linia 1, unde sunt în teste din mai, se pare fără incidente deocamdată. M‑am urcat odată în față și am descoperit că în locul obișnuitei cabine era doar un parbriz și întunericul tunelului din față. Dar altfel nu aș fi simțit diferența! Tot metroul poate să ofere priveliști surprinzătoare, cum este cea de pe linia 6, care la un moment dat părăsește subteranele pentru a călători la înălțime, totul culminând cu traversarea Senei imediat lângă turnul Eiffel.

Paris In Motion (Part II) from Mayeul Akpovi on Vimeo.

În primele săptămâni nu pot spune că orașul m‑a impresionat prea mult. „Orașul Iubirii”?! Ha! Poate doar dacă ești atât de îndrăgostit că nu observi gunoaiele din zonele periferice, mirosul persistent de urină din centru și cerșetorii¹³ de peste tot! Dacă Bucureștiul a fost poreclit cândva „Micul Paris”, comparația funcționează foarte bine și în direcție inversă: Parisul e un București mai mare, mai aglomerat, mai gălăgios¹⁴. Dar pe măsură ce treceau săptămânile m‑am trezit că‑mi place orașul din ce în ce mai mult, că mă las sedus de un anume farmec în ciuda fricțiunilor de zi cu zi. Faimoasa aroganță a francezilor și disprețul față de turiști¹⁵ sunt prezente la tot pasul¹⁶; dar eu bănuiesc că nu e bazată în primul rând pe respingerea străinilor – greu de susținut așa ceva la câți imigranți întâlnești la Paris – ci mai degrabă pe neplăcerile cauzate de unii care nu cunosc și nu respectă micile reguli ale civilizației¹⁷ care par să fie atât de apreciate¹⁸. Odată ce te prinzi cum merg lucrurile te poți trezi chiar de cealaltă parte a baricadei, privind tu de sus pe alții care o iau pe arătură, cum mi s‑a întâmplat într‑o seară la un supermarket: așteptam la casa rapidă pentru mai puțin de 10 articole, unde o mamă și o fiică aparent arabe intraseră cu cel puțin vreo 50, ținând întreaga coadă în loc. O franțuzoaică a mormăit nemulțumită ceva spre mine și m‑am trezit aprobând din cap, deși nu eram foarte sigur ce spusese; era mai mult decât evident din context.

Cu timpul am început să observ tot felul de mici lucruri care sunt naturale acolo, de exemplu să saluți oamenii cu care te nimerești în lift sau să ții ușile batante la metrou pentru cei care vin în urma ta și să fii recompensat cu un Merci. Sau să te trezești că cineva îți face cu ochiul ca să te asigure că „totul e în regulă!”. Sunt gesturi aproape insignifiante; dar pe de altă parte cine mai face așa ceva în București?! Aici suntem prea absorbiți de propria persoană ca să‑i vedem pe cei din jur în afară de momentele când ne enervează și simțim nevoia să ripostăm. Francezii măcar știu să se respecte reciproc ca oameni, în limita regulilor lor de civilizație și bun‑simț. Nu poți să nu admiri un oraș în care sunt îngropați împreună un evreu și un creștin, unde poți asista la o slujbă într‑o solemnă catedrală catolică în timp ce la nici 50 de metri depărtare începe forfota barurilor gay și cartierul evreiesc. Dacă e adevărat că orice om și orice oraș are părțile lui întunecate și excentrice, Parisul pare să le accepte foarte bine și să trăiască deschis, ba chiar să se mândrească cu ele. Dacă tot am terminat de curând Umbra vîntului, cred că o să împrumut o concluzie de acolo: Parisul nu e un oraș pe care să‑l cunoști în două zile, nici în două luni și poate nici măcar în doi ani…

1. Sau puteți să încercați să‑l vizitați înainte de a împlini 26 de ani ca să profitați de reducerile pentru studenții din țările membre ale Uniunii Europene. ▲
2. Saint-Cyr-l'École. O situație amuzantă apropo de asta, după ce‑am plecat storși de oboseală de la Versailles am trecut pe la o agenție de turism să vedem dacă nu găsim un autobuz direct până acolo. Tipa de la recepție ne‑a aruncat o privire foarte mirată când am întrebat de Saint-Cyr, de parcă am fi vrut să ajungem în China. Și totuși nu e la mai mult de 20 km de Versailles! Ba mai mult, după ce s‑a consultat pe lung cu o colegă ne‑a recomandat un autobuz direct – voiam să evităm RER‑ul la care trebuia să schimbăm liniile – ca să descoperim când am ajuns în stație că nu circula decât până la 2 și jumătate! ▲
3. Gratuit însemnând de fapt că la sfârșit fiecare turist e liber să dea cât vrea, în funcție de cât de mult i‑a plăcut. Evident, au și tururi pe bani – cel al barurilor fiind probabil cel mai neconvențional. ▲
4. Niște pierde‑vară mai pe șleau.▲
5. Da, depinde mult de persoană; la turul prin Montmartre am dat de o australiancă de care nu mi‑a plăcut deloc, avea o voce stridentă, plus obiceiul prost de a vorbi prea repede pentru audiența care nu era neapărat atât de fluentă ca ea în engleză și de a face tot felul de jocuri de cuvinte și poante pe care – din nou – nu le înțelegeai suficient de repede ca să fie amuzante. ▲
6. Cel mai tare exemplu: cuvântul vacancelle care ar vrea să înlocuiască universal adoptatul week‑end cu accent franțuzesc pe a doua silabă. Pe de altă parte francezii rezistă destul de bine împotriva lui OK cu expresii de genul ça marche. ▲
7. Deși artiștii nu prea aveau imaginație când venea vorba de dat nume picturilor. Cu unele excepții, normal! ▲
8. Pe mine nu m‑a prea impresionat; vitraliile sunt asemănătoare cu cele de la Notre-Dame, pe care le poți vizita gratis, și spațiul e strâmt și întunecos. ▲
9. Aici am dat peste o scenă care m‑a lăsat interzis: un turist cu o cameră foto profesională atârnată de gât făcând poze cu un iPad! Și nu, nu era japonez! ▲
10. Nu vorbim aici de zone ca Pigale; acolo singura regulă e că nu sunt reguli. ▲
11. Țineți‑vă departe în special de linia 13! ▲
12. În marea lor majoritate iPhone‑uri. De altfel smartphone‑ul marca Apple e atât de popular în Franța că mai toate firmele oferă aplicații dedicate, de la supermarketuri la hoteluri; până și unele muzee oferă ghiduri audio sub formă de aplicații iPhone – și culmea, sunt mai ieftine decât să închiriezi aparatul la fața locului. ▲
13. Să nu credeți că erau doar români! Nici pe departe, francezii au și ei destui din partea locului, cu repertoriul lor specific. Poate de asta sunt atât de duri cu cerșetorii români, le fac concurență! Ceea ce e surprinzător e că unii cerșesc de muncă, cel puțin în primă fază – ceea ce nu cred că o să vedem vreodată la români. ▲
14. Și dacă aveați impresia că o capitală occidentală e scutită de pene de curent, ei bine la Paris am avut parte de două, una din ele lungă de câteva ore bune. ▲
15. Diferența se vede foarte bine dacă intri la un mic bistro cu specific franțuzesc – din alea unde meniurile sunt scrise cu cretă pe table agățate pe pereți: dacă vii însoțit de un francez totul e perfect, ești servit la timp, ți se explică răbdător felurile de mâncare; dacă e doar un grup de turiști ești luat pe sus, ți se prezintă rapid „specialitatea casei”, ești lăsat să aștepți și ți se iau banii la sfârșit fără nici o jenă. Și nu vă închipuiți că îi veți putea păcăli că sunteți francezi oricât de bine știți limba; e suficient să scăpați un cuvânt din engleză că v‑ați dat de gol: felul în care pronunță ei cuvintele englezești e complet unic și aproape imposibil de imitat. În schimb, dacă nu vă vin la gură cuvinte în franceză le puteți înlocui cu încredere cu versatilul truc. Apropo de plata la restaurant, ce mi‑a mai sărit în ochi e că francezii nu lasă bacșiș! – cel puțin la masa de prânz. Un alt obicei, de data asta favorabil clienților, este să se ofere la masă apă din partea casei – așa că nu vă jenați să cereți o carafă dacă nu simțiți nevoia de băuturi mai pretențioase. ▲
16. Am fost și eu „victima” ei în metrou când nu m‑am ridicat de pe scaun atunci când s‑a urcat un val de oameni la o stație. Se pare că asta e una din regulile nescrise ale călătoriei cu metroul pe care n‑ar fi rău s‑o respectați: dacă stați pe scaunele rabatabile de lângă uși, imediat ce se aglomerează ridicați‑vă ca să faceți loc noilor sosiți. ▲
17. Ca de exemplu lăsarea jumătății din stânga de pe benzile rulante la metrou liberă pentru cei care se grăbesc. ▲
18. Mai puțin respectarea culorii verzi a semaforului, pietonii trec de obicei strada când le taie capul, mai rău ca la noi; cu deosebirea că la Paris șoferii chiar se opresc în fața trecerilor de pietoni. ▲