Am avut o oarecare ezitare înainte să încep acest roman, cum mi s‑a întâmplat și cu Pădurea norvegiană a lui Murakami, un fel de senzație că n‑o să‑mi placă pentru că prea este lăudat peste tot. Din păcate – puteți s‑o considerați o prejudecată, dar rezultatul e același – s‑a dovedit a fi adevărată.
Romanul suferă de probabil cel mai mare păcat al unei cărți: e plictisitor! Cam trei sferturi din lungime nu avem parte decât de interminabile monologuri interioare și rememorări ale vremurilor trecute prin prisma lui Kathy H., o îngrijitoare în jur de treizeci de ani care se pregătește de retragere. Amintirile ei gravitează în jurul instituției în care fusese crescută, internatul Hailsham, care capătă o aură de Paradis pierdut prin felul în care se raportează constant la acea perioadă, și a altor doi foști elevi, prietena ei cea mai bună, Ruth, și prietenul acesteia, Tommy. Destul de repede aflăm că cei de la Hailsham sunt „speciali” într‑un fel, deosebiți de cei din afară, dar Kathy se preocupă mai mult de cu totul alte detalii ale vieții de internat, micile certuri și bucurii, jocuri inventate de elevi și reguli impuse de profesori. Indiciile privind secretul elevilor de la Hailsham vin invariabil voalate, însoțite de aceeași formulă „ni se spun unele lucruri, dar nu totul”, care se vrea probabil misterioasă, dar își pierde efectul repetată la nesfârșit. Destinul lor viitor îmbracă repede haina zvonurilor și miturilor, speranțe care le poartă după ei mult după despărțirea de copilărie. Cele câteva scene emoționante și definitorii pentru personaje sunt rare și nu reușesc să alunge platitudinea generală.
Îmi tot vine în minte o imagine cu un râu cu ape repezi – în apă sunt doi oameni care încearcă să se țină unul de celălalt cât de tare pot, dar până la urmă e mult, mult prea greu. Curentul e mult prea puternic. Trebuie să‑și dea drumul unul altuia, să se despartă. Așa cred că e și cu noi. E mare păcat, Kath, pentru că noi doi ne‑am iubit toată viața. Dar asta e. N‑avem ce face. Nu putem rămâne împreună pe vecie.
Sincer să fiu, eu știam deja marele mister dinainte și poate că asta mi‑a afectat impresia, dar dezvăluirea nu mi s‑a părut deloc bine orchestrată. Nu e nici un moment clar în roman în care se aduce asta în discuție, personajele pur și simplu par să știe de la un punct încolo că sunt niște clone, crescute până la maturitate pentru a‑și dona organele. Făcând abstracție de ideea asta, romanul poate fi văzut pur și simplu ca relatarea vieții unor orfani în căutarea eternă a părinților lor (în acest caz a modelului original după care au fost clonați), a iubirii (ca de obicei pentru motive greșite) și a unui sens în viață. Analogia asta poate merge chiar mai departe: etapele vieții elevilor de la Hailsham refac traseul unei vieți umane, copilăria în internat sub supravegherea paznicilor, adolescența în ucenicie și relativă independență, maturitatea ca îngrijitori, plini de responsabilitate și bătrânețea în calitate de donatori. Probabil asta a fost și intenția autorului, de a ajuta cititorii să se identifice cât mai mult cu personajele.
Într‑un fel cred că romanul ar fi fost mai reușit dacă se limita la asta, pentru că pentru mine toată speculația legată de clonare a fost complet neverosimilă și inutilă. Elementul ăsta pseudo-științific e aruncat în carte fără să i se exploreze cu adevărat implicațiile: dacă imediat după război s‑a dezvoltat tehnologia de a clona o întreagă ființă umană, era de așteptat ca după zeci de ani să existe măcar un mic avans care să permită să se cultive organe individuale, făcând inutil programul de donații – în realitate, regenerarea organelor pare mult mai simplu de realizat decât clonarea reproductivă. Ca să nu mai vorbesc că mi se pare extrem de ineficient să investești de‑a lungul a 15‑20 de ani în creșterea și educația unor clone doar pentru a le recolta organele în final, fondurile astea ar fi mai bine utilizate în găsirea de tratamente reale care să nu necesite transplanturi. În plus, poate sunt un idealist, dar îmi place să cred că măcar societatea occidentală a învățat suficiente din ultimele războaie mondiale și lunga sa istorie pentru a nu recurge la asemenea metode, indiferent câte vieți ar fi salvate.
Unii o să sară că nu ăsta era scopul romanului, că vorbește mai degrabă despre condiția umană, etc., și sunt de acord cu asta, dar metoda asta de a aborda subiectul nu are deloc un impact mai puternic, ci mai degrabă îi diluează mesajul. Dacă empatizezi cu personajele indiferent dacă sunt clone sau originale și recunoști în drama lor propria viață umană cu suferințe și pierderi inevitabile, de ce a mai fost nevoie de tot artificiul ăsta? Iar dacă din cauza originii lor nu vezi în ei niște oameni cu aceleași drepturi și dorințe ca și noi atunci romanul și‑a atins chiar mai puțin scopul.
În paranteză fie spus, deși am înțeles intelectual ideea, n‑am putut să relaționez aproape deloc emoțional cu personajele; mi s‑au părut excesiv de pasive, acceptându‑și soarta fără nici un fel de protest sau semn de răzvrătire. Nicăieri în roman nu e menționat că clonele ar fi în vreun fel supravegheate în mod expres de poliție, așa că o fugă peste graniță sau o identitate nouă nu mi se par atât de greu de obținut. Poate e felul autorului de a sublinia că nu putem lupta împotriva destinului și a morții, dar asta nu i‑a împiedicat pe oameni să încerce. Odată ce începi să pui sub semnul întrebării unele părți din carte, nu durează mult să te îndoiești și de restul, oricât de minuțios construit. Romanul în totalitate pare artificial, scris la comandă, lipsit de viață. Din păcate, în timp ce majoritatea scriitorilor își îmbunătățesc repertoriul cu timpul, Ishiguro pare să scrie din ce în ce mai prost cu fiecare nou roman… În orice caz fiction‑ul nu se potrivește deloc cu stilul său.
Post a Comment