Romanul e structurat în trei părți, desfășurându‑se de‑a lungul a trei anotimpuri în anul 1984 – sau în cel alternativ 1Q84 dacă preferați. Mai departe ițele se încurcă considerabil: publicarea povestirii lui Fuka‑Eri, Air Chrysalis, atrage atenția unei grupări religioase misterioase, Sakigake, unde fata locuise până în urmă cu câțiva ani, și aceștia nu sunt deloc mulțumiți de atenția din partea presei și a poliției generată de popularitatea povestirii și apoi de dispariția autoarei. De cealaltă parte, viața secretă de asasină a lui Aomame o poartă încet, dar sigur, spre o întâlnire cu aceeași sectă, atunci când patroana ei bogată o îndeamnă să curme viața Leader‑ului Sakigake, nimeni altul decât tatăl lui Fuka‑Eri. În paralel cu evenimentele prezente se formează o imagine completă despre trecutul celor doi; un fragment conținând o parte semnificativă din copilăria lui Tengo poate fi citit gratuit sub titlul Town of Cats. Semne mici și mari dezvăluie de ce apar împreună în roman: între ei există o legătură veche de douăzeci de ani, de pe vremea când erau împreună la școală, unde s‑au îndrăgostit într‑o zi de decembrie sub razele reci ale lunii. Acum regulile nescrise din lumea 1Q84 par să‑i conducă în aceeași direcție, dar vor avea ei oare puterea să treacă peste obstacole și să‑și împlinească iubirea?
Un roman așteptat cu nerăbdare de la unul din autorii mei preferați, 1Q84 s‑a dovedit pentru mine o mare dezamăgire, cea mai mare de la Atlasul Norilor încoace. Nu din cauza lipsei ideilor, care se aliniază la temele și imaginile obișnuite la Murakami: iubirea intensă și singurătatea pe care le‑am întâlnit în La sud de graniță, la vest de soare, magia latentă de care puțini oameni sunt conștienți din În căutarea oii fantastice, și lumile paralele din La capătul lumii și în țara aspră a minunilor; și apoi în plan secund pisicile, comentariul social, fascinația pentru adolescentele precoce și fetișul cu urechile feminine pe nelipsitul fundal muzical. Citind cartea acum, la 30 de ani de perioada în care e plasată, diferențele fantastice cum ar fi apariția unei noi luni pe cer mi s‑au părut mai puțin surprinzătoare decât cele cauzate de trecerea timpului. Cine mai ascultă acum muzică simfonică de pe discuri sau citește clasici sau poate recunoaște instantaneu acordurile unui muzician de jazz, cine mai are nevoie de o bibliotecă sau de un registru fizic pentru a cerceta ziarele din urmă cu câțiva ani? Acea lume s‑a evaporat pe nesimțite fără intervenția unor forțe supranaturale.
Problema – una din ele, mai bine zis – e că nici una din teme nu e dezvoltată satisfăcător aici și nu se susțin bine reciproc. Prima parte are niște tentative de a înfiera statutul femeii în societatea japoneză, în special al celor căsătorite și abuzate de soți, care cu greu pot evada din această situație, singurele lor alegeri fiind un divorț costisitor și rușinos sau sinuciderea. Sunt condamnate și sectele drept locuri unde oamenii se duc să‑și abandoneze liberul arbitru. Amândouă condamnările par însă forțate, făcându‑se pe un ton condescendent fără drept de apel, ceea ce aș accepta în cazul violenței domestice, dar e un pic prea gratuit în cazul organizațiilor religioase. Sunt diluate și pentru că vin din perspectiva lui Aomame, care nu e deloc imparțială, având propriile motive să urască atât soții violenți cât și sectele religioase: o prietenă a ei s‑a sinucis în urma abuzurilor și părinții ei fac parte din Martorii lui Iehova, care au privat‑o de bucuriile copilăriei. Sau poate mă deranjează mai mult soluția extremă la care se apelează și insistența cu care Aomame și protectoarea ei afirmă de fiecare dată că ceea ce fac e un lucru bun, mai mult pentru a‑și ascunde propria vină decât pentru că ar crede asta cu adevărat.
Unii au făcut legătura între asociația religioasă și romanul 1984, la care face aluzie titlul, dar mi se pare o analogie greșită, de vreme ce membrii se alătură Sakigake de bună voie și în bună credință, căutând o viață diferită, pe când în 1984 protagonistul nu are altă alegere decât să trăiască în mijlocul statului și să‑și ascundă gândurile de supravegherea acestuia. O paralelă mai bună ar fi editarea trecutului și asocierea Big Brother - Little People, ființele supranaturale din Air Chrysalis care sunt responsabile de metamorfoza lumii în 1Q84. Așa cum Big Brother modifica documentele scrise pentru a se potrivi doctrinei curente, Omuleții schimbă efectiv evenimente trecute pentru a‑și facilita apariția și acțiunile în noua lume. În ambele romane, regulile se pot schimba de la un moment la altul și personajele trebuie să se confrunte cu această constantă incertitudine.
Ritmul romanului este extrem de încet, ba mai mult inegal, cu foarte mult timp dedicat lucrurilor triviale și prea puțin evenimentelor critice. Murakami inundă zeci și sute de pagini cu detalii inutile, plictisitoare și repetitive despre ce gătesc, mănâncă, citesc și ascultă personajele și nu cred că am citit vreodată un roman în care să se transpire de atâtea ori și să se petreacă atâta timp sub duș și alegând noi haine. Personajele au și obiceiul prost de a repeta în monoloagele lor interioare cuvânt cu cuvânt conversații și gânduri precedente, întorcându‑le pe toate părțile, ceea e tolerabil de câteva ori, dar din ce în ce mai iritant odată ce avansăm în roman. Am citit diverși critici menționând cum scrisul lui Murakami este influențat de faptul că este alergător la maraton, inducând un ritm lent, perseverent, dar eu nu l‑am apreciat deloc. M‑am simțit ca și cum aș fi escaladat un munte deosebit de abrupt și dificil fără să văd vârful, la fiecare câteva pagini trebuia să mă opresc să‑mi trag răsuflarea de plictiseală.
În loc să fie centrul atenției, dezvăluirile majore sunt expediate în câteva pagini. În prima parte, atunci când Aomame descoperă diferențele subtile între anul 1984 din care a plecat și lumea nouă în care a ajuns, botezată de ea 1Q84, totul se petrece în cursul a maxim cinci pagini într‑o bibliotecă, cu o frază de genul: „nu țin minte evenimentele astea și memoria mea e perfectă deci e clar că am fost transportată în altă realitate”! Hm, foarte implauzibil… Mai târziu, fix la jumătatea cărții, Aomame se pregătește de un alt asasinat și victima ei îi servește efectiv pe tavă și de bună voie toate secretele și mecanismele din spatele noii lumi! O metodă foarte proastă de a dezvălui informații, complet nesatisfăcătoare pentru cititor.
Un alt mare minus sunt personajele în sine: în primele două cărți, capitolele alternează între punctul de vedere al lui Aomame și al lui Tengo, așa că suntem obligați să petrecem tot acest timp alături de ei. Și în ciuda a ceea ce repetă autorul în mod constant, nici unul din ei nu e atât de special. Sigur, Murakami se străduiește să o facă pe Aomame să pară o femme‑fatale, ucigând cu sânge rece bărbați violenți ca o eroină de benzi desenate, colindând barurile în căutare de aventuri de o noapte fără obligații și rememorând din când în când episoade de lesbianism din adolescență, dar nu reușește decât să creeze un fel de fantezie masculină cu sâni prea mici și inegali. Am căpătat impresia că Murakami nu știe să creeze un personaj feminin credibil – dacă stau să mă gândesc, în nici un roman nu am întâlnit o femeie puternică și matură ca personaj central, majoritatea sunt fie adolescente însingurate și neadaptate, fie se ascund, exercitând fascinație mai degrabă prin absența lor și incitând imaginația bărbatului, ca muzele pentru artiști. Despre Tengo ce să mai zic, se lamentează frecvent în ce situație complicată l‑a pus planul lui Komatsu, deși nimic nu se schimbă efectiv în viața lui, în afara unor vizite dezagreabile din partea lui Ushikawa, un detectiv angajat de Sakigake. A, în plus mai primește și o sumă considerabilă de bani, pe căi lăturalnice ce‑i drept, ca compensație pentru munca la carte, și descoperă inspirația de care avea nevoie pentru propriul lui roman – ce situație îngrozitoare!
De‑a lungul cărții, atât Aomame cât și Tengo sunt extrem de pasivi, amânând acțiuni și decizii, așteptând ca totul să le pice din cer într‑un fel de revelație divină. Tengo de exemplu refuză informațiile despre soarta mamei lui pentru că ar veni prin intermediul lui Ushikawa, dar nici nu întreprinde nimic pentru a lămuri misterul pe cont propriu. Pentru a fi interesante, personajele ar trebui să fie active, să‑și dorească ceva și să urmărească acest scop, împingând astfel povestea înainte, sau reactive, luptând împotriva intervențiilor altora; n‑o să prea vedeți asta aici. Singurele momente când acționează sunt de obicei sub presiuni exterioare cărora nu le mai pot rezista ascunzându‑se în rutina lor cvasi-rituală, sau din impulsuri subconștiente care rămân fără explicație și fără o conexiune logică cu cursul acțiunii. În acest context, discuția despre liberul arbitru care se naște pe scurt între Aomame și prietena ei Ayumi, se împotmolește imediat într‑un alt punct mort.
Tengo knew quite well that he was being asked to act. But he could not find the courage that would enable him to stand and look inside the chrysalis. He was afraid. The thing inside the chrysalis might wound him or greatly change his life. The thought caused Tengo to grow stiff, sitting on the little stool like someone who has lost a place of refuge. După primele două părți îmi formasem anumite ipoteze despre cum se explică ansamblul, care n‑au fost confirmate mai târziu. Prima ar fi că povestea este de fapt romanul pe care îl scrie Tengo, inspirat de lumea Air Chrysalis – de unde împrumută cel puțin perechea de luni, una de mărime normală și argintie, cealaltă mai mică și verzuie ca o boabă de mazăre. Asta ar explica anumite inconcordanțe temporale și multe coincidențe, în care evenimente actuale reflectă experiențe din trecutul lui Tengo – primul exemplu fiind chiar simfonia pe care o aude Aomame înainte de a păși în 1Q84, despre care aflăm mai târziu că a fost interpretată de Tengo cândva în adolescență. Altă deducție a fost că tatăl biologic al lui Tengo este Leader‑ul, pe baza asemănărilor fizice dintre ei – sunt descriși ca bărbați masivi, chiar ieșit din comun – și a abilității de a acționa ca Receptor pentru Percepția magică a lui Fuka‑Eri, ceea ce i‑ar face pe aceștia frate și soră și scena de „comuniune” dintre ei cu atât mai deranjantă.
By different place, I mean it’s like reading a detailed report from a small planet light-years away from this world I’m living in. I can picture all the scenes described and understand them. It’s described very vividly, minutely, even. But I can’t connect the scenes in that book with where I am now. We are physically too far apart. În partea a treia apare din fericire un nou punct de vedere, al lui Ushikawa, care mai împrospătează un timp acțiunea stătută. Dar în curând acest artificiu cade în același cerc vicios: Ushikawa reface cu talentul lui de detectiv legăturile fragile dintre Tengo și Aomame, dar cititorul le cunoaște deja, așa că avem parte din nou de repetiții care nu duc nicăieri. Ar fi fost probabil arhi‑suficient dacă romanul ar fi început direct cu cartea a treia, majoritatea informațiilor de până acum sunt recapitulate într‑un fel sau altul. De‑abia acum avem șansa să parcurgem în totalitate Air Chrysalis odată ce Aomame citește și recitește scurta povestire. Murakami simte nevoia să ne facă să‑l simpatizăm pe Ushikawa cel urât și respins de oameni povestindu‑ne viața lui, dar mi s‑a părut tardiv să revenim iar la acest procedeu atât de departe în roman, când în mod normal te‑ai aștepta să te îndrepți spre un fel de deznodământ. Pe parcursul a multe capitole, cele trei personaje se ascund unul de altul în același cartier din Tokyo și se întreabă redundant ce se petrece, în timp ce din perspectiva noastră vedem imaginea de ansamblu și știm răspunsurile la dilemele lor – deloc ideal pentru suspans. Culmea redundanței este atunci când ni se povestește aceeași scenă din perspectiva fiecăruia dintre cei trei, ba mai mult Murakami insistă să ne indice în paranteze legăturile cu capitolele precedente, ca și cum noi cititorii am fi niște imbecili care nu sunt în stare să rețină ce făcea cineva în urmă cu câteva pagini!
Maybe we shouldn’t meet again. Tengo stared up at the ceiling. Wasn’t it better if they kept this desire to see each other hidden within them, and never actually got together? That way, there would always be hope in their hearts. That hope would be a small, yet vital flame that warmed them to their core – a tiny flame to cup one’s hands around and protect from the wind, a flame that the violent winds of reality might easily extinguish. Finalul romanului readuce în sfârșit un pic din atmosfera magică și scrisul fluent din alte romane ale lui Murakami, dar este în același timp complet nesatisfăcător pe alte planuri. De‑a lungul cărții multe personaje dispar fără urmă și fără explicații și ultimele pagini nu aduc nici un fel de clarificare în cazul lor; ca și cum au fost folosite niște recuzite ieftine și apoi returnate în debara. Pentru mine n‑a făcut decât să întărească impresia proastă despre carte și personajele ei centrale: tot acest edificiu dezlânat de aproape o mie de pagini pornește de la premisa greu de acceptat că cei doi s‑au îndrăgostit în urma unei strângeri de mână la vârsta de 10 ani, dar n‑au fost în stare să se caute până când cumva universul în mărinimia lui a decis să creeze o lume special pentru ca ei să se întâlnească. Pe bune, era așa de greu să se caute la telefon?! Lui Ushikawa i‑a luat câteva zile să le descopere legătura vorbind cu fostele lor învățătoare, și noi ar trebui să credem că lor le‑ar fi fost imposibil?! Nu vreau să mă lansez în discuții și despre sarcina lui Aomame sau despre sistemul magic incomplet și simplist pentru că n‑aș mai încheia niciodată. Într‑un fel îmi pare bine că Murakami n‑a câștigat un premiu Nobel pentru Literatură, după un asemenea exercițiu inutil nu‑l merită. Singurul motiv pentru care am citit cartea până la final a fost ca să o pot critica în recenzia de față și acum că am terminat‑o mă simt ceva mai bine.
Post a Comment