Romanul e o rețetă relativ tipică pentru Murakami: personajul principal non‑conformist, oarecum singuratic, cu unele elemente autobiografice – Hajime, născut în ianuarie, ca și Murakami, devine proprietar de baruri în prezentul romanului –, pasiunea bine‑cunoscută pentru muzică a autorului și a protagoniștilor, universalitatea poveștii, stilul japonez, curat și înșelător de simplu. Singurul element atipic este lipsa completă de elemente fantastice și suprarealiste, compensate aici prin senzații și sentimente, prin atmosfera dulce‑amară în ton cu melodiile de jazz care îi însoțesc pe cei doi îndrăgostiți de‑a lungul romanului, prin subiectivitatea trăirilor lui Hajime, care dau semnificația fiecărei scene. Deși debutând la nașterea lui și încheindu‑se la vârsta de 37 de ani, cartea acoperă cele mai importante perioade din viața lui – cel puțin din perspectiva lui proprie. Din întregul deceniu douăzeci de viață nu ne alegem decât cu un capitol, și acela dedicat unei posibile întâlniri cu Shimamoto. Aici întâlnim un motiv confirmat și de psihologie, anume că amintirile însoțite de sentimente puternice se fixează mult mai durabil în memorie. Povestea lui Hajime culminează în momentele când e alături de Shimamoto, iar perioadele intermediare se dizolvă în conformism și indiferență.
Privind înapoi e remarcabil să constat că aceste momente au fost în mare doar trei: întâlnirea lor din copilărie, reapariția ei după douăzeci de ani și unica lor escapadă sexuală dinspre final. Tot trei sunt femeile care îi marchează viața lui Hajime: prima dragoste, Shimamoto, prima iubită, Izumi, și soția sa, Yukiko. Destinele ultimelor două schițează căile pe care le poate urma Hajime odată cu dispariția finală a primei iubiri: poate să cadă într‑o depresie perpetuă, neconsolată, ca Izumi, sau poate încerca să revină la o viață oarecum normală alături de altcineva, cum a făcut actuala soție după propria ei dezamăgire în dragoste în urmă cu mulți ani. În schimb Shimamoto rămâne un mister de nepătruns, despre care atât el cât și cititorul nu pot decât să speculeze fără a putea spera la o confirmare. Singurul indiciu mai consistent este mărturia ei despre copilul născut cu un an înainte de reîntâlnirea cu Hajime și mort în ziua următoare. Cuplat cu afirmația ei din prima parte că nu se vede având decât un singur copil putem întrezări o justificare pentru dorința de a‑și încheia viața într‑o scenă izbitor de asemănătoare cu finalul Nopții de Sânziene.
Probabil că nu există oameni pe care să nu‑i atragă lucrurile ieșite din comun. Chiar dacă nouă din zece cazuri fac excepție, tot rămâne unul prin care se țintește la o experiență sublimă și tocmai faptul acesta pune lumea în mișcare. După părerea mea aceasta înseamnă artă adevărată.
În ciuda dimensiunilor reduse și focalizării pe relația dintre Hajime și Shimamoto, Murakami găsește loc – ca și în Dans, dans, dans – de un pic de critică la adresa capitalismului sălbatic, a „mâinii oarbe” din economia de piață, care ar trebui să reguleze echilibrele macroeconomice, deși în practică rareori o face. În dialogul cu socrul său afacerist se întrevăd germenii boom‑ului imobiliar atunci când cererea este lăsată liberă, fără a se lua în considerare consecințele pe termen mediu și lung:
– Dacă devine mai animat, mai frumos, mai funcțional, va fi foarte bine. Sunt de acord cu asta. Numai că străzile orașului Tokyo gem deja de mașini. Dacă se construiește tot așa, drumurile or să devină impracticabile. Și cum o să se rezolve aprovizionarea cu apă în caz de secetă mare? Vara, toată lumea deschide aerul condiționat. De unde atâta energie? Centralele electrice funcționează cu combustibil importat din Orientul Mijlociu. Ce se va întâmpla în cazul unei noi crize de petrol?
– N‑are decât să‑și bată guvernul capul cu asta. Și edilii orașului Tokyo. De aceea plătim taxe uriașe. Ce păzesc absolvenții Universității Tokyo? N‑au decât să‑și stoarcă creierii ca să găsească soluții. Știu doar să facă pe grozavii, de parcă ei ar conduce țara. Mai bine și‑ar pune mințile alea ascuțite la contribuție. Eu nu știu, sunt un simplu constructor. Dacă îmi cere cineva să construiesc, atunci eu îmi văd de treaba mea. Este principiul meu și trebuie să‑l respect, nu?
Una cele mai scurte opere ale scriitorului japonez Haruki Murakami, La sud de graniță, la vest de soare e cea care m‑a impresionat cel mai profund, poate și pentru că mă identific în unele aspecte cu Hajime – cel puțin cu faptul că e singur la părinți. Nu e fără imperfecțiuni, căci unele pasaje și scene pot părea trase de păr, dar acestea se pierd rapid în intensitatea trăirilor personajelor și cititorului. Chiar fără să o compar cu filmul Casablanca, așa cum o face însuși autorul spre final (a trecut prea mult de când l‑am văzut), rămâne o poveste de dragoste extrem de personală – dacă nu tragică, cel puțin dureroasă – o ilustrare cum poți înșela pe cineva doar plimbându‑te de mână cu altă femeie pe malul înghețat al unui râu, cum timpul trece inevitabil și unele șanse nu se întorc niciodată. Și o reamintire că uneori nici cea mai intensă dragoste nu e suficientă pentru a garanta fericirea.
Răspunsul meu a fost lung și încâlcit. Ceea ce am vrut să zic suna cam așa: „Eu, cel care sunt aici, am crescut fără frați și surori. Dacă aș fi avut frați sau surori, probabil că aș fi fost cu totul altul, așa încît consider anormal ca eu, cel de acum, să mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi avut frați sau surori”. Cu alte cuvinte mi s‑a părut întrebarea mamei cam lipsită de sens.
Post a Comment