Personajul principal este Hideo Harada, ca și autorul romanului un scenarist de aproape 50 de ani din Tokyo. În urma divorțului și-a pierdut casa și acum locuiește într-un banal bloc de birouri care-i este în același timp și loc de muncă. Clădirea se golește cu regularitate seara, lăsând în urmă holuri pustii, străbătute doar de zgomotele neîntrerupte ale traficului. De altfel peisajul urban e foarte familiar pentru un bucureștean, cu căldura sufocantă, praful și gazele de eșapament, traficul greoi și lucrările ce modifică înfățișarea orașului de la an la an.
Singura prezență umană în timpul nopții e o vecină mai tânără de la etajul 3, Kei, care își oferă un pic prea insistent compania într-o seară singuratică pentru amândoi. Deși la început o refuză brutal, sub impulsul furiei față de fosta soție, cei doi devin din ce în ce mai apropiați de-a lungul romanului. În ciuda relației lor intime, Kei refuză să se dezbrace complet în fața bărbatului, complexul ei mărturisit fiind o cicatrice urâtă de-a latul pieptului.
Acțiunea până atunci convențională se ramifică pe neașteptate în ziua când Hideo împlinește 48 de ani. Mânat de singurătate și deprimare, Hideo se întoarce în cartierul în care s-a născut și a rămas orfan la 12 ani. La un spectacol de comedie întâlnește un om care seamănă izbitor cu tatăl lui. Cu nonșalanță, acesta îl invită pe Hideo acasă, unde soția străinului se dovedește imaginea leită a mamei sale, după cum el însuși bănuiește înainte de a o vedea. De aici romanul capătă o notă fantastică din ce în ce mai pronunțată, care la început mi s-a părut asemănătoare cu stilul lui García Márquez, sau cu al compatriotului Haruki Murakami. La Márquez magia se întrepătrunde direct cu lumea reală, granițele lor se estompează până la dispariție. Tot așa în acest roman părinții lui Hideo nu locuiesc în vechea casă pe care și-o amintește el, folosesc mobilă, ustensile și jucării moderne, inexistente la moartea lor în urmă cu 35 de ani.
Dar spre deosebire de realismul fantastic al lui Márquez, Hideo își pune întrebări asupra originii cuplului întâlnit, la început punând prezența lor pe seama unor spirite tradiționale japoneze de ratoni sau vulpi care pot lua formă umană pentru a înșela oamenii. Mai târziu crede că e victima unei halucinații, și încearcă să testeze această posibilitate atingând aparițiile. Apoi îi cere tatălui său să-l învețe să joace cărți, ceva ce nu știa înainte, presupunând că dacă își amintește asta în absența lor, e o dovadă a existenței lor. Îndoielile îi sunt estompate și minimalizate de sentimentul de împăcare sufletească pe care îl are în prezența lor și de cei doi străini înșiși, care îl recunosc la un moment dat drept fiul lor.
Capitolele alternează între vizitele lui Hideo în cartierul Asakusa la noua locuință a părinților lui și viața reală cu grijile de zi cu zi, încercările de a găsi un contract ca scenarist și întâlnirile amoroase cu Kei. Într-una din întrevederile de afaceri, un producător remarcă o schimbare la Hideo, o slăbiciune, pe care apoi o descoperă și ceilalți apropiați ai săi, ce-i drept puțini. Toți îl avertizează că arată slăbit și îmbătrânit brusc; Kei chiar pune transformarea pe seama influenței malefice a spiritelor părinților revenite din lumea de dincolo. Chiar și așa, căldura companiei lor îl face pe Hideo orb la aceste schimbări nefavorabile, în oglindă el se vede în continuare prosper, plin de viață și energie creatoare, așa cum se simte și în suflet.
Kei insistă însă în continuare să-și ia rămas bun definitiv de la cei doi, plină de îngrijorare, și într-un final el acceptă îndoit, după ce într-un moment de adevăr oglinda îi dezvăluie chipul său golit de vlagă. Despărțirea, încărcată de tristețe și regrete de ambele părți, are loc într-un restaurant, deoarece cuplul mărturisise că nu se pot hrăni decât în prezența lui, o idee ce mi-a adus aminte de tradițiile românești legate de pomenile pentru morți. Plini de emoție, părinții își exprimă mândria față de fiul lor și dispar ca o umbră, înainte ca el să le mai poată spune ceva.
În ciuda întreruperii acestei relații “nefirești”, Hideo nu se întremează și finalul neașteptat al romanului dezvăluie adevăratul vinovat și pericolul care-l pândea dintr-o cu totul altă direcție decât părinții decedați. Scenele pline de suspans ale deznodământului mă fac să așez “Străini” într-o categorie fantastică similară cu proza autohtonă, mai exact cu Domnișoara Christina a lui Mircea Eliade.
Sfărșitul poveștii revine complet într-un Tokyo real, cu un Hideo convalescent, slăbit fizic, dar mai pregătit să accepte relația fostei soții cu un stimat partener de afaceri al lui și îndepărtarea progresivă de fiul său. Deși puținii care o cunosc privesc experința lui ca pe o simplă poveste cu fantome, iar un cititor ar putea înclina să o interpreteze ca pe un derapaj emoțional cauzat de trauma reprimată a pierderii afecțiunii părintești timpuriu în viață, pentru mine “Străinii” reprezintă o frumoasă și neconvențională lecție despre dragoste și felul cum aceasta poate schimba profund un om, chiar dacă se termină într-un mod tragic, sau poate cu atât mai mult atunci. Ultimele cuvinte ale romanului reflectă cel mai bine noua pace sufletească a lui Hideo, rezumând experiența în stilul concis al unui haiku japonez:
Rămas-bun, mamă! Rămas-bun, tată! Rămas-bun, Kei!
Și mulțumesc.
Post a Comment