Pământul din “Turbion” e mai mult sau mai puţin identic cu cel familiar nouă, până la un eveniment crucial: dispariţia bruscă a stelelor de pe cerul nopţii. Trăită de cele trei personaje principale simultan la sfîrşitul copilăriei, le va marca profund următorii 30 de ani din viaţă, ca şi întregul glob de altfel. Sub acest spectru ameninţător şi misterios, evoluţia celor trei copii e oarecum stereotipă. Cei doi gemeni mai în vârstă se îndepărtează tot mai mult: băiatul Jason se dedică complet cercetării Turbionului în cadrul fundaţiei Periheliu, sprijinit de influenţa economică şi politică a tatălui lor, în timp ce Diane se alătură diverselor mişcări fundamentalist-creştine care văd în fenomen vestitorul Judecăţii de Apoi. Tyler, ruda săracă a casei Lawton, se îndreaptă spre o carieră de medic. Aceasta îl poartă pentru mulţi ani la Periheliu, unde tratează scleroza multiplă atipică pe care Jason încearcă s-o ascundă de restul lumii şi în principal de tatăl său.
De aici Tyler are ocazia să urmărească şi să redea eforturilor lui Jason de a asigura o minimă şansă de supravieţuire pentru rasa umană. Destul de repede se descoperă că Turbionul nu numai că ecranează radiaţiile din exterior, dar şi încetineşte curgerea timpului în interior, astfel încât un an pe Pământ e echivalent cu 100 de milioane în Univers. Planul iniţial al lui Jason este să terraformeze planeta Marte, un proiect mult uşurat de accelerarea aparentă a timpului. În decurs de cîţiva ani Marte capătă o ecosferă viabilă şi este populată de oameni, care apoi trimit un ambasador înapoi pe planeta-mamă, cu puţin înainte de a fi izolată în propriul Turbion. Informaţiile aduse de marţianul Wun Ngo Wen includ un tratament minune pentru boala lui Jason, care de asemenea măreşte considerabil speranţa de viaţă umană, precum şi un plan de o amploare nemaiîntâlnită pentru a descifra odată pentru totdeauna misterul Turbionului şi al creatorilor săi. Partea aceasta a romanului mi-a adus aminte de “Marte roşu” al lui Kim Stanley Robinson, care de asemenea prezintă (mult mai detaliat) colonizarea planetei roşii de către oameni, şi ei descoperind un tratament genetic de longevitate. Doar că marţienii lui Robinson tind să crească în înălţime în gravitaţia scăzută, în timp ce Wilson îi imaginează mai scunzi decât media umană.
Romanul a fost premiat cu un Hugo în 2006 şi a fost primit bine de bloggerii români, totuşi pe mine n-a reuşit să mă impresioneze. E greu de spus exact din ce cauză, dar cel mai sigur e o combinaţie de mai mulţi factori. În primul rând, stilul de povestitor al autorul e sec, aş spune chiar plat. Se potriveşte foarte bine când Jason ţine mini-prelegeri despre descoperirile recente asupra naturii Turbionului, dar mai puţin când e vorba de situaţii umane, care ar trebui să fie tensionate şi pline de viaţă. Tyler e acuzat la un moment dat în roman că e prea distant cu oamenii apropiaţi lui, că asta ar fi modalitatea lui de a rezista Turbionului. Asta a fost şi impresia mea despre poveste, că e de multe ori detaşată, insuficient aprofundată. Pe coperta a patra apare, ca mesaj promoţional fără îndoială, o afirmaţie a lui Stephen King: Nu cunosc un povestitor mai talentat decât Robert Charles Wilson
. Dacă King a fost sincer aici, nu pot trage decât concluzia că nu citeşte prea variat. Prea ocupat să scrie, probabil... Nici protagoniştii cu evoluţiile lor în general lineare nu ajută deloc ritmul romanului. Poate e o carte prea groasă ca să stea pe umerii a doar trei personaje.
Povestea se desfăşoară în mare parte ca o rememorarea de către Tyler a vieţii sale, în timp ce primeşte tratamentul de longevitate marţian, cu episoade intercalate din “prezent”. Această opţiune a scriitorului divulgă în unele cazuri prea multe despre finalul romanului: faptul că Diane îl însoţeşte aruncă o constantă îndoială asupra căsniciei ei cu religiosul Simon. Iar pe la jumătate Tyler vede Luna pe cer, dezvăluind astfel că la momentul respectiv membrana turbionară a fost îndepărtată!
Autorul pare să sufere şi de un oarecare “americanocentrism”, lucru care mă deranjează de fiecare dată. Un exemplu flagrant e aterizarea marţianului Wun Ngo Wen în Manitoba, foarte convenabilă pentru guvernul SUA, care astfel poate ţine tehnologia adusă de el la distanţă de alte state. Cât de probabil e aşa ceva fără nici un control al coborârii?!
O altă “meteahnă” americană se manifestă în modul în care Tyler scapă ca prin urechile acului din situaţii destul de periculoase, ca eroii din filmele de acţiune care par să respingă gloanţele. Nu mai puţin de două ori se întoarce în calea urmăritorilor ca să-şi recupereze bagajele uitate fără să fie prins. Iar într-una dintre aceste ocazii ar trebui să fie şi pe jumătate ameţit de medicamentul minune marţian!
Pe scurt, “Turbion” excelează la capitolul science-fiction, însă cu o realizare mediocră. Dacă vreţi o altă versiune a răspunsului pentru “De ce au dispărut stelele?”, mai compactă şi antrenantă, dar la fel de “hard”, vă recomand “Carantina” de Greg Egan, tot de la editura Nemira.
Post a Comment