Kurt Vonnegut - Sirenele de pe Titan

Kurt Vonnegut nu abordează genul Science-Fiction ca majoritatea autorilor. El se ocupă în primul rând de problemele actuale ale societății, combinând ficțiunea cu satira unor situații din lumea reală, spre deosebire de alții care anticipează evoluția tehnologică sau socială. Și „Sirenele de pe Titan” nu face excepție de la acest stil de a scrie, ba chiar este printre cele mai reușite exemple.

Acțiunea se desfășoară după un scenariu SF clasic, cu nave, extratereștrii și călătorii prin Sistemul Solar. Ca și în alte romane SF ale perioadei (anii ‘50 – ‘60 mai exact) — a se vedea „Stigmatele lui Palmer Eldritch” de Philip K. Dick sau „Lumea non‑A” a lui A.E. van Vogt —, majoritatea corpurilor din Sistemul Solar sunt considerate locuibile, iar Titan e prezentat chiar ca având cel mai plăcut climat imaginabil și cele mai frumoase femei, în persoana celor trei Sirene. Precum îndepărtatele lor rude mitologice, ele servesc drept momeală pentru a atrage călători imprudenți pe cărări periculoase.

Vonnegut introduce și un nou fenomen astronomic, infundibulul cronosinclastic. Acesta transformă ființele vii care îl traversează într‑un fel de undă vibrând constant între Soare și Betelgeuse și în care toate tipurile diferite de adevăruri se potrivesc. Un cercetător modern ar asemăna‑o probabil cu o superpoziție cuantică. Prima sa victimă este unul din personajele principale, Winston Niles Rumfoord, împreună cu câinele său. Odată transformați, ei există simultan în toate locurile și momentele din Sistemul Solar pe care le traversează unda lor. Astfel Rumfoord are posibilitatea de a cunoaște și manipula viitorul și profită de această putere pentru a schimba viața omenirii în general și pe a unui anumit om în special.

Acest om este Malachi Constant, unul dintre cei mai bogați de pe Pământ la începutul romanului. După o întâlnire cu Rumfoord, care se materializează cu regularitate în fosta sa locuință, își pierde averea în urma unor decizii neinspirate la bursă și acceptă oferta agenților marțieni de a se înrola în armata acestora. În drum spre Marte o întâlnește și pe soția lui Rumfoord, răpită și ea de agenți. Așa cum prezisese Rumfoord, prăsiți ca niște animale domesticite de marțieni, ei devin părinții unui băiat, Crono, care crește pe Marte până la declanșarea invaziei asupra Pământului. Marțienii sunt înfrânți răsunător, iar Malachi eșuează pe Mercur, urmărind traseul descris de Rumfoord. După câțiva ani reușește să revină pentru o scurtă perioadă pe Pământ. De acolo, reunit cu soția și fiul său, este trimis spre destinația finală, Titan.

Pe lângă aventurile spațiale și întorsăturile de situație prin care trece Malachi sub influența mai mult sau mai puțin directă a lui Rumfoord, romanul se axează și pe teme mai profunde. Majoritatea situațiilor pot fi de fapt văzute ca o parodie a unor aspecte ale societății umane. Principala țintă e religia, de la tirada fundamentalistă a reverendului Bob Denton de la biserica „Cruciada Dragostei” împotriva călătoriilor spațiale la credința cu un singur adept întemeiată de fiul lui Malachi pe Titan. Rumfoord reinventează și el religia pământenilor în urma războiului marțian în jurul ideii că Dumnezeu e complet indiferent față de viețile oamenilor și că toți trebuie să fie egali. Ideea de egalitate e dusă și ea la un extrem grotesc, pe care nici măcar statele comuniste n‑au îndrăznit să‑l propună: toți cei care sunt mai puternici, mai frumoși, care au orice ieșit din comun trebuie să‑și limiteze calitățile pentru a nu‑i dezavantaja pe ceilalți. Cei puternici poartă greutăți legate de mâini și de picioare, cu atât mai multe cu cât sunt mai puternici, pentru a‑i coborî la nivelul tuturor. Unele simboluri creștine sunt și ele adaptate noii religii: imaginea lui Hristos răstignit în biserici înlocuită cu o păpușă Malachi spânzurată de funia clopotului; sacrificiul lui Hristos pe cruce repetat prin exilul Călătorului Spațial într‑o ceremonie orchestrată de Rumfoord.

Dar Vonnegut nu ironizează numai religia, cum au notat și alții, ci multe alte concepții de bază ale societății noastre: iluzia bogăției și a îmbogățirii rapide prin metoda infailibilă de a câștiga la bursă descoperită de tatăl lui Malachi, Noel Constant; idealul frumuseții prin Sirenele de pe Titan; puterea și disciplina militară după modelul nazist și iluzia victoriei asigurate de ele; megalomania lui Rumfoord care botează formele de relief de pe Titan ostentativ cu propriul nume; iluzia că omul își controlează existența și își ia propriile decizii; ideea unui scop înalt al istoriei și existenței umane, a unui loc special al Omului în Univers. Nici dorința de a explora Cosmos‑ul și de a întâlni alte ființe inteligențe nu scapă de ironie, în special în ultima parte. Întreaga carte e ca o caricatură a lumii occidentale, o oglindă necruțătoare care amplifică iluziile noastre și ne arată cât de improbabil de atins sunt.

Ultimul capitol, în care Malachi și familia lui ajung pe Titan, răstoarnă o mulțime din concluziile formate până acum despre cine pe cine manipulează. Apare în scenă prima ființă extraterestră dotată cu inteligență, robotul Salo eșuat cu nava intergalactică pe Titan în urmă cu sute de mii de ani în misiunea lui de a duce un mesaj al planetei sale Tralfamadore într‑o altă galaxie. Simetric, rolul lui Rumfoord se încheie, unda lui se desprinde de Sistemul Solar din cauza unei puternice furtuni solare, nu înainte de a‑l confrunta pe prietenul său mecanic cu privire la rolul acestuia în evenimentele relatate în roman și în istoria umană. Însăși sirenele prezente în titlul romanului se dovedesc o surpriză neplăcută pentru Călătorul Spațial Malachi, deși după toate pățaniile sale asta a fost probabil cea mai minoră dezamăgire dintre ele.

Personal am rămas cu un gust amar după ce am terminat cartea. Nu am nimic împotriva criticii și satirei, dar atunci când critici ceva e de preferat să oferi și o alternativă, o soluție la problema pe care o înfierezi. Nu poți să dărâmi totul în cale fără să construiești nimic în schimb. Altfel rezultatul nu va fi nici pe departe cel scontat; chiar și cei care te‑au ascultat până la sfârșit se vor întoarce la viețile lor ca și cum nimic nu s‑ar fi întâmplat, poate doar ceva mai dezamăgiți decât de obicei.