Din păcate, restul romanului nu se ridică la potențialul prologului. Povestea sare în viitor mai mult de 30 de ani, concentrându‑se pe o mică firmă de anticariat. Pe colonia umană Rimway, cu aproximativ 10 milenii în viitorul nostru, Alex Benedict e un arhelog de succes care „dezgroapă” vestigii ale îndelungatei și complicatei istorii ale expansiunii omenirii în Galaxie, asistat de Chase Kolpath, pilot și om bun la toate. Obiectele recuperate sunt vândute în general în licitații, stârnind dezaprobare printre istoricii convinși că locul lor e mai degrabă în muzee. O simplă ceașcă adusă de o tânără strâmtorată financiar se dovedește de o vechime impresionantă, 9.000 de ani, plasând‑o în mileniul trei, în care oamenii au făcut primele tentative mai degrabă nereușite de a stabili colonii pe alte lumi.
Interesul lui Benedict crește și mai mult când un expert în istoria Pământului determină că ceașca provine de pe „Exploratorul”, o navă interstelară legendară care a transportat coloniștii margolieni. Aceștia au ales în secolul 27 să părăsească o Americă totalitară pentru nesiguranța unei noi planete, fără să lase nici un indiciu asupra destinației lor sau să mai contacteze restul omenirii de atunci. Ca și în cazul altor civilizații dispărute, în jurul Margoliei au apărut o mulțime de zvonuri și mituri care de care mai fanteziste, pe care autorul le introduce în carte prin „simulări”, echivalentul viitor al filmelor. Unele seamănă izbitor cu teorii ale conspirației à la Dan Brown, susținând de exemplu că margolienii au revenit în taină printre oameni și îi controlează din umbră.
Investigațiile, conduse în principal de Chase la insistențele lui Alex, se dovedesc greoaie și pline de fundături. Cu greu reușesc să dea de proprietarii originali ai cănii, cuplul de exploratori spațiali Margaret și Adam Wescott, de unde aceasta fusese furată înainte ca ei să moară în avalanșa din 1398 (anul Rimway). Astfel se face legătura și cu personajele din debutul romanului. Benedict bănuiește că cei doi au descoperit epava pe când încă lucrau la fundația de explorare Survey, dar au modificat jurnalele de bord pentru a putea reveni mai târziu, pretinzând că au descoperit nava pe cont propriu și păstrând astfel toată gloria și banii. Din păcate găsirea de indicii e dificilă după decenii, și chiar mai greu să refaci traseul printre sutele de stele vizitate în misiunile lor. Iar pe urmele celor doi apare și un criminal misterios, de care scapă de fiecare dată ca prin urechile acului.
Ideea inversării acesteia în cursul poveștii, prezentând istoria omenirii din perspectiva unor urmași redescoperind evenimentele pierdute ale trecutului lor e interesantă, dar din păcate romanul scârțâie pe multe alte planuri. Personajele sunt foarte șterse, cu reacții previzibile și lipsite de adâncime, deși relatarea din perspectiva lui Chase la persoana întâi ar fi putut să ofere o perspectivă captivantă. De multe ori chiar și inteligențele artificiale și avatarurile persoanelor dispărute par mai pline de viață decât oamenii.
Mie îmi place să vizualizez ceea ce citesc, dar de multe ori autorul nu oferă nici măcar informații minime pentru a‑ți forma o idee despre persoane. De exemplu, de multe ori sexul lor e incert, ceea ce e de așteptat de la nume peste mii de ani în viitor, dar din păcate nu reiese nici din context (apropo, am menționat că Chase e femeie? Cred că am uitat...). Iar pentru multe dialoguri nu se precizează cine ia cuvântul, ceea ce e oarecum acceptabil pentru două persoane, dar de‑a dreptul derutant când vorbesc trei sau mai mulți.
Multe aspecte ale societății mi se par de asemenea neverosimile. Chase se prezintă de multe ori sub un alt nume pentru a extrage informații de la diverse surse și e ciudat că nimeni nu verifică măcar o dată identitatea ei. Greu de acceptat e și că o stație spațială nu ar avea nici măcar măsuri elementare de securitate precum camere video care să înregistreze traficul de călători. Sau cum angajații de la Survey discută cu nonșalanță despre subiecte confidențiale pe canale publice. Sau faptul că înregistrările zborurilor de explorare nu sunt stocate pe perioade mai mari de timp, ci pur și simplu șterse după câțiva ani! La ritmul în care evoluează acum tehnologia de stocare, acestea ar putea fi păstrate probabil timp de mii de ani fără costuri excesive.
Au fost însă și pasaje mai reușite, cum ar fi călătoria lui Chase prin spațiul ashiyyurian. Numiți peiorativ „muți” pentru că nu comunică prin sunete, ci telepatic, aceștia sunt singura rasă extraterestră inteligentă întâlnită până acum. Relațiile cu ashiyyurienii, cum e politically corect să‑i numești, sunt tensionate; mulți oameni simt o repulsie greu de stăpânit în prezența lor din cauza aspectului exterior nu tocmai plăcut și o anxietate instinctivă în fața unor ființe care le pot percepe cele mai secrete gânduri. Chase încearcă să‑și învingă repulsia și comunică cu ceilalți pasageri, nici unul uman, se întreabă cât de departe ajunge abilitatea lor de a‑i citi mintea și descoperă pas cu pas cum să relaționeze cu acei străini, un lucru pe care șeful ei se pare că n‑a putut să‑l facă.
Probabil partea care m‑a deranjat cel mai mult a fost explicația oferită pentru supraviețuirea coloniștilor margolieni, pe care echipa îi descoperă într‑un final pe o planetă în orbita unei pitice brune. Nu o să intru în detalii de mecanică orbitală, dar probabilitatea scenariului inventat în carte e atât de mică încât vastitatea numărului de stele din Galaxie nu o contrabalansează. Pe scurt, „Exploratorul” e o lectură ușoară, pe care o poți savura într‑o oarecare măsură, atâta timp cât nu te aștepți la calitate, ci doar la acțiune și intrigi fără profunzime.
Post a Comment