Eu n‑am fost niciodată un mare admirator al romanelor lui Dick, dar chiar și așa nu poți să nu le recunoști meritele, paradoxurile subtile și abordarea originală a problemelor umanității. Titlul romanului „Visează androizii oi electrice?” m‑a intrigat și s‑a dovedit interesant să descopăr ce se ascunde în spatele lui.
Povestea se desfășoară într‑un decor post‑apocaliptic, în care Pământul a fost devastat de un Război Mondial nuclear. Oamenii s‑au retras în zonele mai puțin afectate de praful radioactiv, iar animalele s‑au împuținat într‑atât încât au devenit bunuri de lux, comercializate la prețuri uriașe în cataloage specializate. Ba mai mult, sunt și obiect de adorație pentru adepții lui Mercer, un cult influent apărut după război pentru a redeștepta empatia umană față de restul lumii vii, și un puternic indicator al statutului social, obligând pe cei care nu‑și permit un animal veritabil să folosească o fidelă imitație mecanică. Cei mai norocoși dintre locuitori au emigrat către alte planete, dar traiul nu e nici acolo lipsit de greutăți. În aceste noi colonii, majoritatea muncilor pentru îmbunătățirea habitatului și întreținere sunt încredințate androizilor, dar aceștia, înzestrați cu din ce în ce mai multă inteligență și liber-arbitru, încep să aspire la libertatea rezervată oamenilor. Iar pentru a o obține mulți evadează, chiar și cu prețul uciderii stăpânilor lor, se întorc pe Pământ și încearcă să se ascundă, mimând existențe normale. Pentru a ține sub control androizii rebeli, pe Pământ operează un fel de forță polițienească, vânători de recompense mai exact, din rândul cărora face parte și personajul principal al romanului, Rick Deckard.
Îndurerat de defectarea oii lui electrice și împins de dorința de a avea un animal veritabil, Deckard acceptă o misiune aproape imposibilă, în speranța unei prime pe măsură: capturarea într‑o singură zi a unui grup de șase androizi ucigași de cel mai nou tip, Nexus‑6, mai „umani” decât celelalte modele. Greutățile pe care le întâmpină apar din mai multe direcții: în primul rând androizii sunt inteligenți și bine organizați, apelând la orice truc pentru a se feri de captură și lichidare; „Testul Voigt‑Kampff de Determinare a Empatiei” folosit pentru identificarea lor e pe punctul de a eșua din cauza reacțiilor din ce în ce mai greu de separat de cele veritabile; compania producătoare Rosen nu e prea dispusă să asiste forțele de ordine împotriva propriilor creații, preferând să urmărească de pe margine pentru a descoperi cum să îmbunătățească în continuare creierele artificiale. Lupta dintre cele două tabere se extinde și la nivelul mass‑media în roman. Mercerismul își răspândește învățătura printr‑un aparat original numit „orgă de senzații”, folosit printre altele pentru a experimenta martiriul și renașterea lui Mercer laolaltă cu animalele, în timp ce androizii sunt susținuți mai subtil de emisiunea TV non‑stop a Matahalei Prietenoase.
Dar cele mai mari complicații vin din interior, din tensiunea dintre mintea lui Deckard care îi amintește că victimele sale sunt doar niște mașini organice sofisticate și deci nu e un ucigaș, și doctrina mercerismului, care îi învață pe oameni că toate ființele sunt sacre. Pe acest conflict interior mizează de altfel și androizii, încercând să‑și evidențieze trăsăturile umane cu fiecare ocazie. Întreaga carte reflectă astfel existența umană între două extreme: cea de „prădător solitar” – care își urmărește propriile interese egoiste, atitudine care a cauzat probabil și războiul nuclear –, reprezentată de androizii raționali, și cea de iubitor și protector al naturii, personificată de idiotul John Isidore, atât de dedicat religiei lui Mercer încât e incapabil să facă rău unui păianjen. Între aceste ipostaze se găsesc majoritatea personajelor, și Rick însuși oscilează de multe ori între ele în încercarea de a‑și încheia misiunea fără a‑și pierde echilibrul mental. Într‑un fel asta explică și titlul cărții: ca într‑un test de empatie, te poți întreba dacă un android își dorește și el să aibă un animal, chiar și unul fals, pentru a‑și arăta atașamentul față de alte forme de viață. Răspunsul ce reiese din roman e destul de evident negativ, subliniind deosebirea fundamentală dintre gândirea umană și cea artificială.
Bineînțeles, fiind vorba de Philip K. Dick, e improbabil ca acesta să fie singurul mesaj al cărții. Dorința aproape obsesivă de a îngriji un animal, de exemplu, poate fi înțeleasă atâta timp cât e vorba de unul viu, dar substituirea acestuia cu unul electric mie îmi sună a ipocrizie, oricât de bine intenționată ar fi. E aici o ironie la adresa oamenilor, continuând să mimeze un statut pe care nu‑l au pentru a‑și menține o anumită imagine în ochii celorlalți, ca și a societății de consum, care mai devreme sau mai târziu ajunge să producă în masă copii ale bunurilor de lux la prețuri accesibile pentru majoritate. Imitarea animalelor a atins, ca și producția de androizi, culmi impresionante care duc la efecte perverse, degradând în același timp principiile mercerismului. De exemplu, Isidore, în ciuda iubirii lui față de animale, nu deosebește unul real de o imitație mecanică, ajungând să omoare o pisică în încercarea de a‑i găsi circuitele din interior.
Ca un fapt divers, acțiunea se petrece în anul 1992, care pentru noi a trecut fără incidente nucleare sau androizi care să lucreze în locul nostru, dar pentru autor era încă la peste 20 de ani în viitor. Faptul că partea de anticipație nu s‑a materializat, fără să‑i reducă însă popularitatea și mesajul, nu poate decât să pledeze în favoarea calității romanului.
Post a Comment