15 August 2010

Charles Stross - Spațiul singularității

in Bucharest, Romania

Spatiul singularitatii la editura Tritonic În Spațiul singularității, Charles Stross debutează cu o galaxie ieșită din comun: una care a trecut prin experiența devastatoare a unei singularități tehnologice. Numită prin analogie cu singularitatea Big Bang‑ului din cosmologie, cea tehnologică presupune o evoluție exponențială a inteligenței artificiale, în afara controlului sau chiar a înțelegerii umane. În roman, o astfel de explozie a dus la apariția Eschaton‑ului, o conștiință supra‑umană, care și‑a impus poruncile asupra umanității cu nonșalanța unui zeu. Deși doar trei, spre deosebire de cele zece din Biblie, Eschaton‑ul e mult mai implicat în respectarea lor decât Dumnezeul iudeo-creștin, în special a celei de‑a treia, care interzice încălcarea cauzalității prin călătorii cu viteze superluminice. Personajele cărții menționează numeroase situații în care a intervenit în forță pentru exterminarea celor care experimentau în această direcție, deși dovezile sunt rare, având în vedere scala la care are loc distrugerea.

O altă acțiune radicală a Eschaton‑ului a fost împrăștierea a nouă zecimi din populația Pământului pe colonii la sute și mii de ani‑lumină distanță. Deși motivele nu ne sunt cunoscute, rezultatul e vizibil în roman: o eră de colonizare haotică a galaxiei și ciocniri între civilizații dintre cele mai diverse. Romanul începe de altfel când unul dintre noile state umane, Noua Republică, se confruntă cu o amenințare atipică, Festivalul, apărut brusc din spațiul interstelar în apropierea coloniei Lumea lui Rochard.

Conform selecției făcute de Eschaton, oamenii din Noua Republică sunt mai conservatori și resping tehnologia avansată, așa că societatea lor e o replică – poate prea – fidelă a Rusiei de sfârșit de secol XIX, de la numele rusești ale oamenilor și orașelor, la familia domnitoare, fără să lipsească germenii unei revoluții bolșevice și poliția secretă care urmărește orice potențială încălcare a nenumăratelor reguli. Invadatorul e o prezență misterioasă care promite toate minunile interzise ale tehnologiei în schimbul oricăror informații, după principiul „Distrează‑ne și îți vom da orice dorești”. Cum însă nu e uman și nu cunoaște bagajul cultural al planetei pe care o vizitează, rezultatul e de multe ori hilar sau chiar periculos pentru beneficiar. Până la urmă, atunci când ceri o gâscă care face ouă de aur, un mic reactor nuclear cu radiațiile de rigoare ar trebui să fie un risc previzibil. Festivalul seamănă cu un djinn din legendele arabe în varianta futuristă, doar că nu răstălmăcește dorințele oamenilor din răutate, ci doar din necunoștință.

Contactul cu Festivalul aruncă populația înapoiată a Lumii lui Rochard într‑o singularitate tehnologică în termen de câteva zile, declanșând un haos social imposibil de controlat de autorități. Așa că din capitala Noii Republici se decide un răspuns clasic: trimiterea unei flote de război ca să îndepărteze agresiunea, deși nu se cunosc multe despre forța Festivalului. La comanda ei: amiralul Kurtz, în vârstă de peste optzeci de ani, care cu greu se ține pe picioare sau leagă câteva propoziții coerente, de vreme ce tratamentele de întinerire sunt și ele pe lista de tehnologii interzise. Pentru a contracara avantajele tactice ale inamicului, flota se bazează pe un plan riscant care ar putea atrage pedeapsa Eschaton‑ului: o complicată traiectorie prin spațiu‑timp pentru a ajunge la planeta vizată aproape imediat după sosirea Festivalului, înainte ca aceștia să‑și „consolideze poziția”. Ca situația să se complice și mai mult, la bordul navei-amiral Lord Vanek se îmbarcă și câțiva spioni, fiecare cu propriile planuri: agentul Rachel Mansour drept observator al Națiunilor Unite, inginerul Martin Springfield, oficial pentru a aduce motoarele navei la capacitate maximă – ambii de pe Pământ – și precustodele junior Vasilly Muller din Noua Republică, însărcinat cu demascarea lui Martin drept spion prin orice mijloace.

În ton cu contrastul dur între cele două societăți, stilul e asezonat din plin cu ironie și situații neașteptate, mergând de la amuzant până la grotesc. Unde ați mai întâlnit până acum, de exemplu, roboți de spionaj care să se refugieze în conductele navei camuflându‑se cu lenjerie de damă? Asta e partea reușită a cărții, care te ține în priză; în schimb romanul își iese neplăcut din ritm când trece la desfășurările de forțe în spațiul cosmic. Descrierile manevrelor sunt prea lungi, pline de detalii inutile și termeni deloc explicați care te fac să vrei să sari pagini întregi până la finalul secțiunii. Deși și alte recenzii în engleză au semnalat acest minus, cred că traducerea românească, care cu indulgență poate fi numită proastă, e de asemenea parțial de vină. Ca să dau un singur exemplu: încâlcit nu e chiar la ce se referea autorul când folosea termenul entangled din fizica cuantică…

Spațiul singularității” e un roman plăcut de citit mai mult pentru umorul său. Chiar dacă propune unele idei interesante, în marea parte a timpului autorul se ocupă prea mult de acțiune și introduce prea multe personaje insuficient conturate pentru a dezvolta cum trebuie celelalte aspecte. Iar atunci când revine la discuția despre libertatea de expresie și informare, o face destul de artificial și pedant, de parcă opinia lui ar fi singura valabilă. Cu toate că rămâne o constrângere pentru mulți pământeni chiar și după căderea Cortinei de Fier, cenzura nu mi se pare un subiect de prioritate. Masele pot fi manipulate la fel de bine sub acoperirea unei societăți libere, dar înecată într‑un torent de știri inutile, irelevante și care distrag de la esențial. Mă gândesc că Festivalul poate fi și o caricatură a societății noastre, avidă de informații și distracție gratuită, absorbindu‑le din orice sursă, fără discriminare, și înglobându‑le în structura ei, deși nu cred că asta era intenția autorului. Așa cum se afirmă și în roman la un moment dat, până la urmă informația se va răspândi, indiferent de restricții. Ca un efect cuantic, dacă vreți. Iar societățile care se izolează de bună voie nu fac decât să‑și îngroape capul în nisip și să se rupă de evoluția celorlalți, devenind rigide, o pradă ușoară pentru un dușman mai avansat.

Am descoperit între timp pe blog-ul lui Charles Stross povestea apariției romanului de față și a urmării, Iron Sunrise. Dacă autorul însuși recunoaște că n-a făcut o treabă bună, nu mai pot spune decât că mă bucur că nu am citit nici un alt roman scris de el…

SS was quirky but not brilliantly plotted — a lot of crap ended up on the cutting room floor (equal to 140% of the final word count of the finished novel). Charles Stross

1 comment:

  1. Salut, mi se pare foarte interesant blogul tau, inscrie-l pe http://www.enterclick.ro pentru a primi vizitatori unici si trafic, tot ce trebuie sa faci e sa accesezi de 2 ori pe zi toate site-urile din sistem si vei primi pentru fiecare vizita facuta celorlalti una de la ceilalti catre tine.

    ReplyDelete