Poul Anderson – Avatarul

Cu toate că au existat o serie de speculații pe Internet despre posibila „inspirare” a filmului „Avatar” dintr-o nuvelă a lui Poul Anderson, între film și romanul de față nu există alte similarități în afara numelui. Publicat cam în aceeași perioadă cu „Poarta” lui Frederick Pohl, „Avatarul” se folosește de o intrigă similară – până la un punct. Drumul omenirii către galaxie e deschis de mașinile-T, care generează căi instantanee către alte puncte din spațiu și timp. Prima dintre ele orbitează Soarele în punctul exact opus Pământului, imposibil de descoperit înainte de primele expediții în Sistemul Solar. Dar pentru a ajunge într-un anume loc/moment trebuie să urmezi o traiectorie precisă la apropierea de mașina-T și testarea posibilităților e încă la început. Singura cale sigură cunoscută oamenilor duce în sistemul Phoebus, unde a fost fondată colonia Demeter.

Prima parte a romanului începe atunci când nava de explorare Emissary se întoarce dintr-o călătorie pe o nouă rută, aducând vești excepționale pentru umanitate: primul contact cu o rasă extraterestră, betanii, pașnică și dornică de a împărtăși cunoștințele lor cu oricine vin în contact. Echipajul petrecuse ultimii opt ani pe planeta acestora, iar la întoarcere sunt însoțiți de unul dintre extratereștrii, Fidelio. Folosind cunoștințele lor mai avansate despre operarea mașinilor-T, betanii ghidează nava spre Demeter, dar și înapoi în timp, la doar câteva luni după plecare. Totuși, cei doisprezece oameni și oaspetele lor nu au parte de primirea triumfală pe care o meritau: după ce pornirea în expediție fusese controversată, modificările de forțe politice de pe Pământ au întors balanța puterii în favoarea izolaționiștilor. Aceștia sechestrează Emissary sub pretextul unei carantine, încercând să ascundă descoperirile lor de restul oamenilor. Unul dintre coloniști, Dan Brodersen, „cel mai bogat om de pe Demeter”, e însă hotărât să scoată la iveală adevărul, motivat parțial și de fosta lui legătură cu Joelle Ky, una dintre membrii echipajului. Odată cu investigațiile lui avem ocazia să urmărim schimbările prin care a trecut Pământul și cultura care se naște pe prima colonie umană.

În a doua parte, perspectiva romanului se schimbă. După evadarea la limită prin mașina-T în naveta lui Brodersen, Chinook, împreună cu o parte din echipajul revenit de pe Beta, avem parte de explorare a spațiului, trecând de la un sistem la altul, tot mai departe de Pământ în timp și spațiu, în căutarea Celorlalți, constructorii mașinilor-T. Acum autorul are ocazia de a-și desfășura imaginația, descriind o serie de posibile manifestări ale vieții în Cosmos, dar și să se ocupe mai în detaliu de personalitatea personajelor care călătoresc împreună. Se formează și o imagine mai completă despre societatea betană și despre motivațiile sociale din spatele deschiderii lor față de schimburile cu alte specii. În special Caitlín Mulryan, iubita lui Brodersen, capătă mai multă adâncime și un rol important, iar fragmentul cu iz fantastic despre nașterea ei din prima parte se dovedește ceva mai mult de un mit irlandez privind în retrospectivă.

În paralel cu povestea principală și aparent fără nici o legătură cu ea, o serie de mini-capitole sunt scrise din perspectiva unor viețuitoare, începând cu un mesteacăn și ajungând la oameni și în final la avatari. Poate că aceste fragmente reprezintă experiențele unui singur avatar, trecând prin diverse stadii de evoluție fizică și spirituală până la forma sa actuală, la fel ca credințele hinduse din care își împrumută numele. În orice caz, convergența acestui fir secundar cu povestea centrală îi oferă un punct suplimentar de sprijin și credibilitate.

„Avatarul” e o poveste de aventuri spațiale în stil clasic, care pune accent pe dorința de cunoaștere și spiritul întreprinzător uman. Problematica contactului cu alte inteligențe e lăsată oarecum în planul secund de urmărirea Celorlalți – Avatarii –, reflectând dorința umană de a da sens vieții și de a-și descoperi locul în vastitatea Universului.