Ca și în mai cunoscuta Riverworld, Philip José Farmer se bazează în acest roman pe o idee ieșită din comun, originală în lumea science-fiction, dar care poate părea la prima vedere insuficientă pentru a susține o întreagă trilogie: un nou calendar „vertical”, adoptat de Guvernul Noii Ere în anul 2084, care a devenit Anul Unu al Noii Ere. Romanul se plasează și mai departe în viitor, în 1330 N.E. Autorul ne explică încă din prefață noul sistem, înlesnind intrarea cititorului în atmosfera specifică: anul de 365 de zile a fost divizat în 13 luni cu câte 4 săptămâni a 7 zile, completate cu una sau două zile‑zero pentru anii normali, respectiv bisecți. S‑a discutat mult în secolul trecut despre adoptarea unei împărțiri mai raționale a anului, dar în lumea Dayworld schimbarea are o justificare mai profundă: fiecare om trăiește efectiv doar într‑o zi a săptămânii, pe restul de șase petrecându‑le într‑o stare de stază, „stonat”. Beneficiile sunt evidente: consumul de resurse e redus de șapte ori, ca și necesitățile de spațiu locativ. Societatea s‑a scindat și ea efectiv în șapte, ca niște lumi paralele care împart același spațiu, astfel că fiecare zi are alte stiluri vestimentare, alte expresii specifice, alte dominante culturale. Schimburile de informații orizontal între zilele săptămânii sunt minime, limitându‑se la previziunile meteo și la situații de urgență. Pentru un cetățean obișnuit, anul trece într‑un ritm accelerat în curgerea lui verticală de la o Luni la o altă Luni, și tot așa la nesfârșit.
Dar Jeff Caird e departe de a fi un cetățean obișnuit: el este un „spărgător de zi”, încălcând cu bună știință regula de bază a Noii Ere și trăind în fiecare dintre zilele săptămânii sub o altă identitate, ca o schizofrenie controlată. Lui Jeff îi revine Marțea, unde activează drept agent de poliție – destul de ironic, de vreme ce el ar fi considerat un delincvent mai periculos decât majoritatea celor pe care‑i prinde; Miercuri el devine Bob Tingle, funcționar la Banca Mondială de Date; Joia James Swart Dunski, instructor profesionist de scrimă; Vineri faimosul regizor de drame-western retro Wyatt Bumppo Repp; Sâmbăta Charlie Ohm, un barman alcoolic care împarte camera cu personalitatea de Duminică, părintele Tom Zurvan; în fine Lunea ciclul se încheie cu Will Isharashvili, paznic în Central Park. Poate vă întrebați deja cum reușește Jeff să păstreze aparențele, de vreme ce ar trebui să îmbătrânească de șapte ori mai repede decât restul populației; aici intervine al doilea element care contribuie la fundalul romanului: o substanță care încetinește îmbătrânirea, descoperită cu secole în urmă de Gilbert Ching Immerman. Un nume ales simbolic fără îndoială, de vreme ce în germană ar însemna ceva de genul: „Omul veșnic”. Spre deosebire de tehnologia stonării, această formă mai completă de tinerețe fără bătrânețe a rămas secretă publicului și guvernului Commonwealth‑ului Organic, Immerman alegând să formeze o societate secretă – immerii – care activează în umbră împotriva ordinii actuale și din care face parte și Jeff.
Acțiunea romanului e destul de liniară, într‑un stil polițist similar unui block‑buster hollywoodian: un criminal immer, doctorul Castor Chang, evadează din spitalul psihiatric unde era deținut pentru reeducare și decide să se răzbune pe cel care‑l capturase, evident Jeff Caird. Așa încât eroul nostru trebuie să încerce să‑l neutralizeze pe Castor, înainte ca acesta să dezvăluie guvernului organic secretele immerilor și multiplele identități ale lui Caird. Ca să complice mai mult lucrurile, interesele lui se intersectează cu investigația unui detectiv-maior sosit cu o viză temporală din Duminică, Panthea Pao Snick. Misiunea ei oficială e capturarea unui spărgător‑de‑zi, dar contactele immer ale lui Jeff bănuiesc o altă însărcinare secretă, probabil legată de demascarea immerilor.
Numai dacă ești supravegheat te elibereziera unul din sloganele guvernului, care apărea adesea la spectacolele de pe benzile mass‑media.
Lăsând la o parte povestea în sine, romanul intrigă mai mult prin problemele pe care le ridică, la diferite nivele. Cea mai evidentă este cea legată de identitatea umană, dusă la extrem de personalitățile multiple ale lui Jeff, fiecare dintre ele aproape la fel de elaborată, de reală, de vie ca și cea originală. În condițiile de stres la care e supus de urmărirea lui Castor oare mintea lui poate beneficia de cele șapte aspecte separate ale sale, sau compartimentarea artificială îl va face să clacheze, mai devreme sau mai târziu? Ceva mai bine ascunsă în subtext e rezistența împotriva societății totalitare, a guvernului unic care supraveghează prin sateliți și polițiști comportarea propriilor cetățeni și le dictează stilul de viață, ca un sistem modern de caste. Deși nu e o distopie atât de radicală ca cea din 1984, mai degrabă una mai subtilă, dar la fel de perversă, ca în Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, semnele sunt prezente, și autorul însuși a făcut probabil o aluzie, plasând debutul Noii Ere la exact un secol de la romanul lui Orwell. Cea mai semnificativă scenă e întâlnirea lui Caird cu un alt spărgător‑de‑zi, un evreu care declară că a încălcat legea doar pentru a putea sărbători Sabatul așa cum prevede Legea Divină, nu după noul calendar. În fine, ascunsă sub acțiunea rapidă și celelalte intrigi, romanul avertizează despre problema epuizării resurselor și a încălzirii globale, care cauzează căldura excesivă și ridicarea nivelului oceanelor. În ansamblu, Dayworld e un roman mai complex decât pare la prima vedere și m‑a făcut curios să citesc și următoarele două cărți împreună cu care formează o trilogie.
Post a Comment