Gabriel García Márquez - Cronica unei morți anunțate

ÎN ZIUA în care avea să fie omorît, Santiago Nasar se sculă în zori la cinci și jumătate, pentru a aștepta vaporul cu care sosea episcopul.

„Cronica unei morți anunțate” a fost primul roman al lui Gabriel García Márquez pe care l‑am citit și care mi‑a deschis gustul pentru stilul acestuia. Esențialul intrigii se poate rezuma în câteva fraze: într‑un orășel sud-american anonim, o căsătorie mult-așteptată de comunitate se termină tragic: Bayardo San Roman descoperă în noaptea nunții că proaspăta soție, Angela Vicario, nu a fost virgină și o repudiază, iar frații ei, gemenii Pedro și Pablo, hotărăsc să spele onoarea familiei omorându‑l pe Santiago Nasar, presupusul vinovat.

Într‑un fel, romanul se distinge mai mult prin lucrurile pe care nu le face, prin convențiile pe care le încalcă cu bună știință pentru a‑și atinge senzația de realism, de viață care se desfășoară în paginile cărții. De suspans în cel mai strict sens al cuvântului nu poate fi vorba, căci încă din prima propoziție aflăm subiectul, cine și când urmează să fie omorât, așa că ne rămâne să aflăm cum și, eventual, de ce. Cronologia clasică e și ea adaptată pentru cazul de față: de vreme ce nucleul acțiunii are loc în decurs de câteva ore, romanul trebuie să redea evenimente ce se petrec practic simultan, dar se influențează reciproc. E mai degrabă o topologie, o descriere a diferitelor părți ale orașului și a traseelor oamenilor prin acesta, toate convergând asupra momentului fatidic, care revine ca un refren în fiecare parte a romanului: L‑au omorît pe Santiago Nasar! Excursiile în afara acestui moment-cheie sunt totuși dese, dar ușor de justificat prin perspectiva în care e înfășurată tragedia: unul din prietenii lui Santiago Nasar, naratorul, se întoarce după ani în orașul natal pentru a elucida mistele acestei „morți anunțate”. De la această distanță unele detalii ies mai bine la iveală, inclusiv cum s‑au desfășurat viețile protagoniștilor de atunci, dar esențialul – chestiunea (ne)vinovăției lui Santiago – rămâne pentru totdeauna ascuns. În paranteză fie spus, autorul sugerează la final că naratorul este chiar el și deci povestea ar fi reală, căci mătușa din roman a naratorului se numește Wenefrida Mârquez.

Nici realismul magic asociat de obicei cu scrierile lui García Márquez nu este foarte pronunțat; singurul exemplu clar care‑mi vine în minte apare chiar la început, în primul paragraf unde mama lui Santiago Nasar, Placida Linero, nu reușește să descopere semnele rele din visul fiului său. Asta dacă nu luăm în calcul ca „magică” atitudinea generală față de crimă, a cărei veste se răspândise cu mult înainte de omorul efectiv, dar pe care nimeni nu reușește s‑o împiedice, sau mai rău, nici nu încearcă, bazându‑se că alții vor ajunge la timp la Santiago pentru a‑l avertiza. Nici măcar criminalii nu par hotărâți să‑și ducă sentința la bun-sfârșit, caută fiecare ocazie de a fi întârziați, opriți, sau de a‑și anunța intențiile în gura mare, poate se va găsi cineva să le pună piedică. De parcă mâna destinului i‑a aliniat pe toți în rolurile necesare, i‑a îndepărtat pe unii, orbit pe alții, pentru a‑l duce pe Santiago la locul de sacrificiu. Pentru că cum poate fi înțeleasă altfel uciderea lui decât ca o moarte rituală, la care întreaga comunitate ia parte, pentru restaurarea presupusei „ordini” prezentă în onoarea unei tinere? Sau poate ar trebui să privim totul invers, ca o lecție despre destin, nu o forță imuabilă care controlează fiecare gest al oamenilor, ci doar rezultatul tuturor deciziilor mici pe care le luăm fiecare din noi în mod subconștient, fără să le cântărim consecințele, decizii care adunate în anumite circumstanțe pot duce la distrugere și moarte.

Apoi intră în casa lui pe poarta din spate, care era deschisă de la ora șase, și se prăbuşi cu fața în jos în bucătărie.