Mika Waltari - Etruscul

Probabil cel mai plăcut fel de a învăța despre istorie este să citești romane plasate în epocile respective; eu cel puțin prefer să descopăr evenimentele prin prisma unor personaje și povești de viață care te implică și altfel decât doar intelectual decât printr‑o înșiruire seacă de date și locuri. În Etruscul, Mika Waltari își plasează personajele fictive în antichitatea greacă, în secolele 6 și 5 î.Hr., perioadă cunoscută pentru războaiele dintre greci și perși care au culminat cu bătălia de la Maraton.

Cartea se dezvoltă pe o serie de direcții, care în general se completează bine reciproc. Romanul este în esență călătoria inițiatică a lui Turms, un orfan din Milet. Acuzat de incendierea templului zeiței Cybele, el se refugiază la templul din Delfi pentru a fi judecat și absolvit. Aici se întâlnește cu spartanul Dorieus, care îi va deveni primul tovarăș de călătorie. Parcă pentru a compensa temperamentul impulsiv și războinic al acestuia, grupului se alătură medicul Micon, inițiat în misterele orfice, și mai târziu Arsinoe - Istafra, preoteasă a zeiței Afrodita în templul din Eryx. Relația ei de amor cu Turms devine rapid una din forțele majore care afectează cursul evenimentelor; a o descrie drept „tumultoasă” e puțin spus.

Evident, latura istorică joacă un rol important în fundal; prin călătoriile lui Turms ajungem să vizităm multe puncte importante din bazinul mediteranean, să cunoaștem cultura, obiceiurile, religia perioadei respective: de la orașele-stat grecești la Sicilia, unde se întîlnesc și se confruntă influențele elenistice cu cele cartagineze, apoi la Roma și înfloritoarele orașe etrusce – Tarquinia, Volsinii, Volterra. Autorul le descrie cu multă atenție pentru detalii și pentru realitatea istorică, deși în unele cazuri, în special cel al etruscilor, informațiile disponibile sunt rare și greu de interpretat.

Scopul învățăturii este să înșele gândirea. Gândurile noastre sunt ca o armură ce ne strânge și ne ține legați de imaginea acestei lumi.

În afară de aspectul istoric, romanul are și un pronunțat caracter fantastic sau mitic. Atât Turms cât și Arsinoe sunt înzestrați cu puteri supranaturale, ale ei provenind din inițierea ca preoteasă a Afroditei și din „posedarea” de către zeiță, ale lui din calitatea de lucumon – rege-sacru al unui oraș etrusc – pe care și‑o descoperă în finalul lungii sale călătorii. De altfel originea misterioasă a lui Turms, calitatea de orfan și miraculoasa supraviețuire după ce e lovit de un fulger sunt des întâlnite în legătură cu persoaneje ieșite din comun, respectiv eroi. Alte aspecte sunt mai ancorate în realitatea istorică, ca de exemplu practica divinației în traseele fulgerelor la romani și etrusci, credința în reîncarnare menționată de Micon ca element din misterele orfice, investigarea viitorului cu zaruri, funcția rituală a dansului. Mie mi‑a atras atenția în mod special un gest ritual care‑l însoțește pe Turms de‑a lungul vieții, și anume de a lua câte o piatră de fiecare dată când simțea că începe o nouă etapă a vieții lui. Aceste pietre de hotar îl vor însoți în mormânt și marchează în carte sfârșitul capitolelor în succesiunea în care le povestește Turms. Seamănă surprinzător de mult cu expresia românească „ia o piatră în gură” atunci când ajungi pentru prima oară undeva…

Romanul are și punctele lui slabe, după părerea mea; autorul tinde să alunece în clișee și prejudecăți atât în caracterizarea personajelor cât și în portretele culturale. Grecii sunt priviți în general ca vicleni și corupți, în timp ce etruscii sunt modele de integritate și civilizație, lucru greu de justificat obiectiv după puținele date istorice despre ei. E posibil ca punctul de vedere să fie influențat de experiențele proaste ale lui Turms cu grecii, în timp ce etruscii sunt familia lui regăsită după multe greutăți, deci de înțeles să‑i privească idealizat, dar pe mine m‑au deranjat aceste etichetări. Dorieus nu trece de clișeul războinicului înfumurat, interesat doar de lupte, cuceriri și faimă. Cel mai strident portret este al lui Arsinoe, care pare mai mult o caricatură a unei femei, cu toate defectele duse la extrem: certăreață, infidelă, vanitoasă, răzbunătoare, geloasă, oportunistă… Dacă cadrul istoric și mitic e realist și autentic, personajele nu se ridică din păcate la același nivel.

Nota mea: 3.5