Dan Simmons - Endymion. The Rise of Endymion

La trei sute de ani după prăbușirea Hegemoniei, o nouă structură politică interstelară s-a închegat din rămășițele Web-ului, teocrația Bisericii Catolice susținută de brațul militar Pax. Departe de a oferi doar o administrare eficientă și consolare spirituală, noua Biserică promite credincioșilor viața veșnică cu ajutorul cruciformelor de pe Hyperion, pe care a descoperit cum să le folosească fără a-i transforma pe purtătorii lor în zombii cretini și asexuați. Ca și înainte, Proscrișii rămân Dușmanul prin excelență, amenințarea lor justificând existența armatei Pax. În acest context își face apariția Aenea, fiica adolescentă a lui Brawne Lamia și a cibridului Keats, călătorind din trecut prin Criptele Timpului. Pentru capturarea ei, Biserica mobilizează forțe impresionante, la prima vedere disproporționate, iar de partea fetei nu se află decât un simplu localnic, Raul Endymion, trimis în ajutorul ei de Martin Silenus.

Endymion, ca și romanul anterior, se pune destul de greu în mișcare; autorul își rezervă spațiu amplu pentru a reintroduce o serie de personaje deja cunoscute – Martin Silenus, încă în viață datorită tratamentelor Poulsen, androidul A. Bettik, părintele Lenar Hoyt, acum devenit Papa Julius al XIV-lea – și povestea din prima parte. Și acum se folosește o „poveste în ramă”, transmisă prin vocea lui Raul Endymion. Totuși, aici procedeul nu mai e atât de potrivit: în vreme ce în Hyperion poveștile celor șapte pelerini aduceau cititorul la curent cu situația lumii și povestea lor proprie, generând în același timp o anumită tensiune și anticipație pentru continuare, în Endymion autorul reușește din contră să diminueze suspansul: de vreme ce se povestește la persoana întâi, e evident că Raul va scăpa la un moment dat din cușca Schrodinger la care fusese condamnat. Toate aventurile prin care trece alături de Aenea și A. Bettik navigând ca un Huckelberry Finn futurist pe râul Thetis pierd din suspans din aceeași cauză. La asta se adaugă și o înclinație nesănătoasă de a-și pune personajele în cele mai complicate situații pentru a inventa o scăpare la limită absurdă și neverosimilă. Să nu uităm ca Shrike revine și el în peisaj, după ce toată umanitatea – și cititorii presupun – l-au crezut distrus la sfârșitul primului roman. Sau poate nu este chiar aceeași mașină perfectă de pedeapsă, pentru că a suferit o schimbare de caracter de tip Terminator: acum Shrike o protejează pe Aenea în fața forțelor Pax, de parcă cineva din viitor l-ar fi reprogramat.

Problemele de construcție și stil continuă și în partea a doua, The Rise of Endymion. Urmărind călătoria lui Raul, de data asta singur, Simmons sare peste o bună parte din acțiune, care trebuie readusă în discuție mai târziu, fragmentar. Evident, nu lipsesc situațiile-limită din care se scapă ca prin minune, de obicei prin intervenția lui Shrike. În schimb avem parte de câteva lumi și culturi interesante și bine realizate: întâi Amoiete Spectrum Helix pe itinerariul lui Raul, apoi planeta T'ien Shan, unde se reunește trioul din primul volum, o lume predominant budistă, înapoiată tehnologic și izolată de restul umanității. Sunt readuse în scenă mai multe personaje din Hyperion – Rachel, colonelul Kassad și Het Masteen – prin procedee din ce în ce mai îndoielnice, implicând paradoxuri temporale și încălcând flagrant istoria primei cărți, încât aproape te întrebi dacă autorul mai ține minte ce a scris cu un deceniu înainte. În plus, prezența lor e complet gratuită, pentru că joacă roluri minore, care puteau fi cu ușurință atribuite unor voci noi. Singurul moment de calitate e înfruntarea dintre un Dalai-Lama în vârstă de doar 8 ani și cardinalul Lourdsamy, în care se reliefează lipsa de susținere teologică și spirituală a unei Biserici pentru nemuritori.

And one of the great Zen masters of Old Earth, the poet William Blake, once said -- "Eternity is in love with the productions of time. " [Dalai Lama]

Tot în partea a doua se conturează mai bine ideile centrale și explicațiile, care au fost în general neglijate în primul roman, probabil și pentru că Aenea e încă o fetiță de doisprezece ani, care mai are multe de învățat despre cum să fie un Mesia. Dan Simmons încearcă, după părerea mea, să rescrie istoria Imperiului Roman; de altfel și în carte este comparată la un moment dat Hegemonia și căderea ei sub atacurile Expulzaților cu prăbușirea Romei în fața barbarilor. Avem apoi parte de Evul Mediu sub un pumn de fier al Bisericii și al Inchiziției, în care apare Aenea ca un reformator, menită să readucă umanitatea pe făgașul corect, să trezească empatia și iubirea față de semeni. Ca și în multe alte romane SF, tensiunea majoră e între stagnare și evoluție, între stabilitatea și „pacea” Bisericii și schimbarea la nesfârșit, depășirea granițelor convenționalului și a ceea ce majoritatea consideră uman. Din păcate autorul alunecă foarte ușor pe panta materialismului și fiecare lecție spirituală e explicată printr-o modificare fizică în oamenii cu care Aenea interacționează. La început am crezut că „virusul” adus de Aenea de care se temeau capii Bisericii era metaforic, dar se pare că Simmons chiar vorbea literal...

Father Duré sighs. "No lifetime is long enough for those who wish to create, Raul. Or for those who simply wish to understand themselves and their lives. It is, perhaps, the curse of being human, but also a blessing."

La impresia neplăcută despre carte au contribuit din păcate și personajele, dar mai ales naratorul Raul, cu obiceiul lui enervant de a se lamenta la fiecare pas că nu e suficient de erou pentru misiunea lui și de a-și expune părerile, care în majoritatea cazurilor sunt greșite. Cred că romanul ar fi fost mult mai interesant dacă punctul de vedere ar fi fost androidul A. Bettik. Singurul care inspiră simpatie și interes este părintele-căpitan Federico de Soya, care de bine-de rău are o evoluție vizibilă de-a lungul romanului, de la soldatul care ascultă cu sfințenie ordinele Pax la preotul care se îndoiește de Biserica lui, pentru a îmbrățișa în final învățămintele Aenei ca adevărata renaștere a valorilor creștinismului.

Bhutan - o posibilă sursă de inspirație pentru templele suspendate de pe T'ien Shan

Conceput ca continuare și concluzie a dublului-roman Hyperion, Endymion nu se ridică din păcate la înălțimea primului și mai mult strică impresia bună a primei cărți decât să ofere o completare viabilă, ba chiar răstoarnă multe din afirmațiile precedente fără să pună ceva mai inteligibil în schimb. Pentru mine cade în categoria „hai să scoatem o continuare, poate se vinde și asta” și mă face să ezit când va fi vorba de alte romane de Dan Simmons.