29 January 2012

Kazuo Ishiguro - Rămășițele zilei

in Bucharest, Romania

Kazuo Ishiguro Ramasitele zileiE greu să vorbești despre Kazuo Ishiguro fără să amintești dubla lui moștenire culturală, japoneză prin naștere și britanică prin adopție – mai apropiate decât ai putea crede la prima vedere – care îi marchează atât stilul cât și subiectele romanelor sale. Povestit din perspectiva unui majordom autentic la Darlington Hall, Rămășițele zilei se situează evident la capătul extrem de british al spectrului său.

Romanul ia forma unui jurnal de călătorie, un tur cu mașina de câteva zile prin provincia engleză recomandată de atlasele de călătorie The Wonder of England. Dar ca orice jurnal care se respectă, din el aflăm mai mult despre posesorul lui decât despre regiunile pe care le vizitează. Stevens se lansează în lungi monologuri despre profesia de majordom, rememorează cele mai importante reuniuni la conacul Darlington Hall și munca diplomatică în care se implicase lordul Darlington în urma Primului Război Mondial pentru a ușura povara despăgubirilor cerute Germaniei și contactele din ce în ce mai apropiate ale lordului cu ambasadorul nazist, Herr Ribbentrop.

Primul capitol în special este dedicat concepției lui Stevens despre propria meserie, un subiect căruia i‑a acordat o mare atenție de‑a lungul vieții, atât în propriile gânduri, cât și în conversațiile cu ceilalți membrii ai profesiei sale. Deși nu e cea mai palpitată lectură, ideile care se conturează aici ne dau o imagine foarte bună despre Stevens, despre idealurile sale de demnitate și profesionalism; iar în restul romanului avem ocazia să‑l urmărim punându‑le în practică, ducându‑le până la ultimele consecințe. Găsim la el o dedicare admirabilă, dorința de a se pune în serviciul unui adevărat lord, contribuind astfel indirect la facerea istoriei, și o etică a muncii de admirat, care cu greu se mai regăsesc astăzi. Un exemplu extrem ar fi încercarea lui de a răspunde ironiilor noului stăpân american de la Darlington Hall în aceeași manieră, deși pentru asta va avea nevoie de mult exercițiu, după cum singur constată. Într‑un fel, el se ghidează după un cod propriu similar cu cel al samurailor din țara natală a lui Ishiguro, axat pe demnitate, ierarhie și onoare; dar ca și aceștia, este prins nepregătit de schimbările radicale ale primelor decenii de secol XX.

Și dați‑mi voie să afirm acum că “demnitatea” se referă în principal la capacitatea majordomului de a nu‑și abandona identitatea profesională. Majordomii inferiori renunță la identitatea profesională în favoarea celei personale, la cea mai mică provocare. Pentru asemenea persoane, a fi majordom este totuna cu a juca un rol de pantomimă: un brânci ușor, o mică poticnire și fațada se va prăbuși, dând la iveală actorul. Majordomii mari sunt mari în virtutea capacității lor de asumare a profesiei până la identificare: ei nu se lasă clătinați de nici un fel de întâmplări exterioare, oricât de surprinzătoare, alarmante sau supărătoare ar fi ele. Își poartă profesionalismul așa cum un gentleman bine crescut își poartă costumul. Majordomul mare nu va lăsa împrejurarea sau tâlharii să îl smulgă de pe el în văzul lumii. El îl leapădă numai și numai când dorește, și aceasta are loc invariabil atunci când este cu desăvârșire singur. Este, cum spuneam, o chestiune de “demnitate”.

Din păcate, în codul lui de conduită se găsește și marea lui slăbiciune: rigiditatea, detașarea, chiar separarea de sentimente, pe care nu le lasă să răzbată după masca lui de profesionalism. S‑ar putea presupune că Stevens încearcă pur și simplu să fugă de ele, că nu le poate exprima, deși asta ar fi probabil o explicație simplistă. Primul exemplu, destul de tulburător în sine, apare odată cu atacul cerebral al tatălui său, urmat de moartea acestuia. E greu de crezut că fiul nu are sentimente pentru tatăl pe care îl consideră cel mai bun model al său în încercarea de a deveni un mai bun majordom; totuși Stevens nu se rupe decât câteva momente de la responsabilitățile sale legate de administrarea reședinței. Cu cât se apropie reîntâlnirea cu Miss Kenton și noi înaintăm în roman încep să apară noi fisuri în imaginea lui perfectă, construită cu atâta minuție. Prin prisma amintirilor lui, indiciile apar extrem de voalat, încât pot părea doar fricțiuni profesionale obișnuite în orice casă. Din postura de cititor e greu de crezut că Stevens nu vede și el aceleași semne de afecțiune din partea domnișoarei Kenton. Dar oare de câte ori am trecut și noi pe lângă alții fără să percepem cu adevărat sentimentele și visele lor? Efortul pe care el îl face de a ține relația la un nivel profesional devine la un moment dat suspect – poate și el ar vrea ceva mai mult, dar nu‑și permite să iasă dintre limitele pe care și le‑a ales de bună voie.

Finalul atinge o notă complet opusă începutului: într‑un apus atât propriu cât și figurat – al propriei vieți – Stevens e confruntat cu rezultatul alegerii sale de a fi un majordom ideal, cu posibilitățile pe care le‑a pierdut punându‑se cu trup și suflet în slujba unui ideal ratat. Pentru că în ciuda intențiilor admirabile, eforturile lordului Darlington au fost în final inutile, imaginea lui rămânând marcată în opinia publică de simpatiile lui naziste. Ca și alte romane ale lui Ishiguro, avertismentul care rămâne din destinul singuratic al majordomului Stevens este să evităm să oferim necondiționat sprijinul unor idei și căi de acțiune sau cel puțin să ne reevaluăm constant aceste opțiuni, să le supunem unei critici lucide; în final avem o singură viață și nu vrem ca la sfârșit să rămânem doar cu niște rămășițe.

Post a Comment