Neil Gaiman & Terry Pratchett - Semne bune

Cum ați reacționa dacă, după un armistițiu de șase mii de ani, timp în care v‑ați construit o viață de bine-de rău confortabilă pe Pământ și chiar ați ajuns la o oarecare înțelegere cu agenții inamicului, ați fi anunțat de la centru că Războiul Rece se va termina în curând, armele vor fi ridicate din nou pentru bătălia decisivă, la finalul căreia Pământul și tot ce apreciați la omenire vor fi distruse? Dacă ați răspunde că ați lupta să împiedicați declanșarea războiului n‑ați nimerit‑o: nici îngerul Aziraphale, nici demonul Crowley (inspirația pentru personajul omonim din Supernatural?) nu au de ales în această chestiune sau în oricare alta; liberul arbitru e rezervat exclusiv oamenilor. Din păcate pentru micile lor plăceri lumești – Aziraphale colecționează cărți în ediții princeps, savurează muzica bună și din când în când își încearcă priceperea de magician, în timp ce Crowley își îngrijește cu conștiinciozitate Bentley‑ul din anii ‘60 și plantele de apartament și savurează în general decadența secolului douăzeci, nu poate încăpea îndoială că momentul înfruntării finale se apropie. Crowley e însărcinat să‑l plaseze pe Antichrist – botezat paradoxal Adam – în familia unui diplomat american și să se asigure de educația lui demonică de‑a lungul celor 11 ani în care își va descoperi puterile. În ciuda condiționării lor fac o înțelegere – pact sună prea tare în context – să încerce să împiedice trezirea Antichristului și Armageddon‑ul. Dar poate că Dumnezeu are propriul său plan inefabil, necunoscut niciunuia dintre combatanți…

God does not play dice with the universe; He plays an ineffable game of His own devising, which might be compared, from the perspective of any of the other players (ie., everybody), to being involved in an obscure and complex version of poker in a pitch-dark room, with blank cards, for infinite stakes, with a Dealer who won’t tell you the rules, and who smiles all the time.

Cartea se învârte în jurul conceptului de soartă, de destin prestabilit pus în contrast cu liberul arbitru uman. De o parte profețiile precise și exacte ale lui Agnes Nutter – vrăjitoare și cea mai corectă prevăzătoare a Sfârșitului Lumii; de cealaltă o bandă de tineri de 11 ani, gașca lui Adam din Tadfield, interesați doar de jocuri și descoperiri noi, dar care arată în momentul decisiv mai multă înțelepciune decât toți ceilalți implicați. Așa cum constată Crowley, înarmați cu libertatea de alegere și imaginație, oamenii ajung să facă mai mult rău – sau mai mult bine – decât ar fi în stare demonii sau îngerii să cauzeze prin influențele lor. Undeva în fundal stăruie și veșnica întrebare despre planul ascuns, despre adevăratele motive ale lui Dumnezeu când a creat lumea și omul, dacă a știut de la început sau orchestrat chiar Căderea din Eden și tot ce a urmat.

DON’T THINK OF IT AS DYING, said Death, JUST THINK OF IT AS LEAVING EARLY TO AVOID THE RUSH.

Fiind opera comună a doi autori, Semne bune are elemente din stilurile ambilor. Avem parte de umorul sarcastic al lui Terry Pratchett la tot pasul, după cum îl știți probabil din numeroasele romane despre Lumea Disc, dar și de talentul lui Gaiman de a integra mituri și religii străvechi cu lumea noastră modernă, așa cum o face excepțional în Zei americani. Cel mai bun reușit exemplu, după părerea mea, sunt portretele celor Patru Călăreți ai Apocalipsei. Război este o atrăgătoare corespondentă de război care nu ajunge rapid la fața locului, ci mai degrabă declanșează lupte pe oriunde trece; ca și în Biblie culoarea ei caracteristică e roșul și e chemată la lupta finală cu o sabie. Foamete (Călărețul Negru purtând o cumpănă) e un om de afaceri de succes după ce a lansat o dietă pentru slăbire și un lanț de fast‑food în care poți să mănânci oricât din alimentele sintetice și totuși să mori de foame. Poluare e Călărețul Alb cu cunună după ce l‑a înlocuit pe Molimă odată cu inventarea penicilinei și se plimbă neobservat prin lume declanșând dezastre ecologice.

Deși amuzantă în general, sarcasmul și ridicolul devin deseori exagerate, forțate, introduse mai mult de dragul cantității decât al calității. Tonul pare mai potrivit pentru un sitcom american decât pentru un roman, adică pentru consumare scurtă și rapidă – chiar, ceva planuri de ecranizare? La fel se întâmplă și cu personajele umane: multe sunt de unică folosință, apar doar într‑o scenă pentru o poantă și atât. Devine destul de repede obositor să te întrebi la fiecare nouă apariție dacă trebuie să o reții pentru că o să aibă un rol extins mai târziu sau o poți ignora liniștit. Astfel te trezești că în jur de un sfert din carte e format din asemenea cadre ușor de trecut cu vederea și te întrebi de ce au mai fost introduse… Finalul a fost și el destul de previzibil, deși nu poate fi acuzat de deux‑ex‑machina – cel mult un diavol ex‑machina. În concluzie nu pot să nu‑mi doresc ca povestea să fi conținut un pic mai mult Gaiman și ceva mai puțin Pratchett…

Nota mea: 3.5