Am cumpărat Umbra vîntului cu ani buni în urmă la recomandarea unei prietene și am încercat s‑o citesc prima oară cam cu trei ani în urmă; și n‑am reușit! M‑am oprit după primele capitole, copleșit de frumusețea scrisului și a poveștii. Poate între timp am devenit ceva mai cinic, pentru că acum dus‑o până la sfârșit, nu fără a fi fascinat de nenumăratele întorsături de frază și de situație, aproape obligat să citesc cu o nerăbdare pe care n‑am întâlnit‑o demult pentru a ajunge mai repede la final.
În acele prime capitole cu care am început demult îl întâlnim pe Daniel Sempere, orfan de o mamă al cărei chip nu și‑l mai poate aminti. Tatăl său îl duce odată ce împlinește unsprezece ani să cunoască secretul meseriei sale de librar, Cimitirul Cărților Uitate. De acolo își poate alege orice carte pentru a avea grijă de ea toată viața, pentru a împiedica înceata cădere în uitare pe care o sugerează Cimitirul. Daniel găsește un exemplar extrem de rar, Umbra vântului de obscurul autor Julián Carax; din acel moment cartea îi pune stăpânire pe viață, aducându‑l în față cu prima lui iubire, Clara Barceló, dar și cu amenințarea lui Laín Coubert, o umbră misterioasă obsedată de a distruge puținele cărți publicate de Carax. Ba mai mult, pe măsură ce Daniel se afundă mai mult în secretele vieții zbuciumate a lui Carax, între cei doi apar paralele stranii, ca și cum existența cărții l‑ar împinge pe Daniel să retrăiască destinul autorului și, poate, să găsească o soluție de a evita sfârșitul lui tragic.
În timp ce străbăteam tunelurile de cărți prin semiîntuneric, fără voia mea am fost cuprins de tristețe și descurajare. Nu mă puteam abține să nu mă gândesc că, dacă eu, din pură întâmplare, descoperisem un întreg univers într‑o singură carte necunoscută din infinitatea acelei necropole, alte zeci de mii rămâneau neexplorate, uitate pentru totdeauna. M‑am simțit înconjurat de milioane de pagini abandonate, de universuri și de suflete fără stăpân, care se cufundau într‑un ocean de beznă, în timp ce lumea care palpita în afara acelor ziduri își pierdea memoria pe neștiute, zi după zi, simțindu‑se cu atât mai înțeleaptă cu cât uita mai mult.
Romanul mi‑a amintit destul de puternic de alți doi autori care‑mi plac; pe de o parte intriga aproape polițistă declanșată de o carte pare desprinsă din Umberto Eco, ca și aerul de societate secretă a librarilor întreținut de existența unui loc secret în care cărțile se duc să moară; pe de alta stilul, avalanșa de personaje și nota de supranatural care pigmentează unele capitole sunt similare cu scriitorii sud‑americani, în special cu Garcia Márquez. Zafón adaugă însă o doză sănătoasă de umor și ironie venind în principal din gura lui Fermín Romero de Torres; tot el se lansează cu fiecare ocazie în critici furibunde la adresa actualei organizări sociale și a noilor forme de distracție importate din America, deși se lasă cucerit destul de repede de imaginile divelor pe ecranele uriașe de cinema.
Televiziunea, prietene Daniel, este Anticristul, și iți spun eu că vor fi de‑ajuns trei sau patru generații pentru ca oamenii să nu mai știe nici să tragă o bășină pe cont propriu și pentru ca ființa umană să se întoarcă la peșteră, la barbaria medievală și la niște stadii de imbecilitate pe care și limaxul le‑a depășit încă de prin Pleistocen. Lumea asta nu va muri de o bomba atomică, așa cum spun ziarele, ci va muri de râs, de banalitate, făcând o glumă la tot și la toate și, în plus, o glumă proastă.
Modul cel mai eficient de a‑i face inofensivi pe săraci e să‑i înveți să‑i imite pe cei bogați. Asta e otrava cu care capitalismul îi orbește pe…
De priceput nu se pricepe nimeni (la femei), nici Freud, nici ele însele, însă asta e ca electricitatea, nu‑i nevoie să te pricepi cum funcționează ca să‑ți frigi degetele.
Pe alocuri, povestea capătă și un vag iz de telenovelă, pentru că destinele personajelor se întretaie de atâtea ori încât ai crede că Barcelona e un sătuc de provincie, nu unul din cele mai mari orașe din Spania. Ca un singur exemplu, principalul personaj negativ, inspectorul Francisco Javier Fumero, își începe cariera de bătăuș la gimnaziul unde învață Julián Carax și Jorge Aldaya, pentru a reveni ca torționarul lui Fermín și ucigașul tatălui Clarei Barceló. Multe din secretele pe care romanul le țese sunt destul de previzibile; am ghicit înainte de a trece de sfertul romanului cine se ascunde de fapt în spatele lui Laín Coubert, deși autorul a reușit destul de bine să‑mi distragă apoi atenția spre alte piste. Dar până la urmă plăcerea romanului nu constă neapărat în surpriză și originalitate, ci în stilul antrenant și în complexitatea sa, de la personajele colorate la peisajul Barcelonei, un fundal nelipsit și plin de detalii, de la scene tenebroase și grotești la vraja unică a atracției și la atmosfera generală de pericol surd și violență a războiului civil.
Cărțile sunt oglinzi: vezi în ele numai ceea ce ai deja în tine.
Mai presus de toate, Umbra vîntului rămâne un basm modern, un basm în care cei buni înving și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, cei care greșesc își ispășesc păcatele, cei năpăstuiți de soartă sunt salvați din mizerie și cei răi sunt răsplătiți în final cu cea mai grea pedeapsă, uitarea; un basm în care iubirea e încă absolută, pentru totdeauna, și magia se revarsă dintre paginile unei cărți în viața celui care știe s‑o citească. Și, până la urmă fiecare avem nevoie la un moment dat de un pic de basm ca să ne scoată din rutina de zi cu zi. Poate acesta e modul în care Zafón încearcă să combată flagelul uitării și nepăsării pe care‑l condamnă între paginile romanului și să ne readucă aminte de plăcerea povestitului; dacă e așa, după părerea mea i‑a reușit.
Post a Comment