Dar ceea ce dorim noi este dragostea, nu eliberarea. Care om e mai nefericit? Cel iubit, căruia i s-a împlinit dorința inimii, dar se teme întruna că o să-și piardă visul, sau omul liber, căruia i s-a acordat o libertate pe care nu o căutase, și care se simte gol și singur printre oștile de captivi de pe pământ?
Cam acesta e scheletul general pe care Rushdie construiește romanul, adăugând nenumărate alte imagini, personaje și povești secundare, care se întrepătrund repetat cu cele centrale, încărcând pe nesimțite sute de pagini. Ca și în Versetele satanice, dimensiunea mitică joacă un rol extins și îmbracă personajele în straturi succesive de semnificații care se modifică pe măsură ce povestea evoluează. Dar aici mitul e privit printr‑un ochi mai critic, căci, spre deosebire de Ormus, care se hrănește din viziunea lui inexplicabilă a unui frate‑geamăn mort și a unei lumi ascunse în spatele celei reale, și de Vina, care absoarbe cu aviditate orice noutate și mit și le adaugă la imaginea ei schimbătoare de zeiță rock, povestitorul Rai este ateu, scepticul dintre cei trei, care se folosește de imagini și analogii în relatarea lui fără a le întări cu credința în ele.
Miturile sunt numeroase, începând cu cel atât de evident că apare chiar în descrierea cărții: Ormus drept Orfeu, a cărui muzică din altă lume mișcă pietrele și inimile și îmblânzește fiarele, și Vina drept Euridice, muza lui pe care se străduie în zadar s‑o aducă înapoi. Apoi mitul înrudit indian al lui Kama, zeul iubirii – asemănarea cu numele de familie al lui Ormus e departe de a fi întâmplătoare – și zeița Rati, soția lui care‑l readuce din morți – cam ca povestea mai cunoscută nouă a Frumoasei din Pădurea Adormită. Scena din Iliada în care Paris trebuie să aleagă între trei zeițe, oferindu‑i uneia un măr, e refăcută aproape identic, cu Vina în rolul unei Afrodite înconjurată de nimbul de revoltă al lui Eris. Dualitatea între Ormus și Gayomart e cea dintre un Eros viu versus un Thanatos mort, viața și moartea ca două adevăruri inseparabile, dar care nu pot exista în același timp. Luați împreună, cei trei protagoniști se mulează oarecum pe tiparele triadei centrale a religiilor indo‑europene, așa cum apare în studiile lui Eliade și chiar în roman în lucrările tatălui lui Ormus, Darius Cama: Ormus Sacerdotul în legătură cu lumea de dincolo; Vina Soldatul care luptă împotriva prejudecăților și pentru eliberarea de orice de constrângeri, chiar și cele ale dragostei; Rai Agricultorul – OK, aici nu prea se mai potrivește analogia, poate doar în limita faptului că el e cel care‑și dorește o viață normală, care construiește baza pe care poate merge mai departe odată ce zeitățile au părăsit lumea. Sau poate se aseamănă cel mai bine cu Luceafărul lui Eminescu: Luceafărul Ormus pierdut în muzica sferelor, Rai – Cătălin cel preocupat de fața concretă a lumii și Vina – Cătălina care nu se poate hotărî pe cine să aleagă, temându‑se de absolutismul lui Ormus și disprețuind normalitatea lui Rai, respingând încercărilor amândurora de a o lega într‑o relație convențională.
Beatitudinea nu înseamnă decât capitularea prizonierului în fața lanțurilor sale. Fericirea însă e altceva. Fericirea e umană și nu divină, iar goana după fericire este ceea ce am putea numi dragoste. Această dragoste, dragostea pământeană, e un armistițiu încheiat cu metamorfozele, un acord temporar de a nu-ți schimba forma în timp ce te săruți sau stai mână-n mână cu persoana iubită. Dragostea e un cearșaf de plajă așternut peste nisipuri mișcătoare. Dragostea e o democrație intimă, o învoială care stăruie asupra reînnoirilor, dar te poți pomeni exclus peste noapte, oricâtă majoritate de voturi ai avea. E fragilă, e precară, dar e tot ce putem avea fără să ne vindem sufletele unui partid sau altuia. E ceea ce putem avea rămânând liberi. La așa ceva s-a gândit Vina Apsara când a vorbit despre iubire fără de încredere. Toate tratatele pot fi încălcate, toate promisiunile sfârșesc în minciună. Nu semna nimic, nu făgădui nimic. Procedează doar la o reconciliere provizorie, la o pace firavă. Dacă ai noroc, poate dura cinci zile; sau cincizeci de ani.
Mi‑e greu să‑mi formez o părere clară despre carte. Pe de o parte atâtea pasaje emoționante și detalii construite minuțios, ca și pasiunea lui Rai pentru fotografie, pe care o împărtășesc și eu, și care oferă destule ocazie de reflecție asupra vieții și morții capturate în claritatea lor dureroasă. Și un dram de science-fiction, căci lumea în care se desfășoară nu e identică cu a noastră în anumite puncte esențiale – Kennedy supraviețuiește atentatului de la Dallas și afacerea Watergate e doar un subiect unui thriller popular. Pe de alta romanul se lungește excesiv și și multe din meandrele pe care avansează nu duc până la urmă nicăieri – un bun exemplu este chiar marele secret al lui Rai care‑i bântuie visele, felul în care și‑a început cariera de fotograf profesionist. E un moment interesant, dar nu are relevanță mai târziu, pentru că traiectoria lui e prea legată de capriciile Vinei ca să mai conteze altceva. Stilul, în general de bogat și captivant, suferă – des – când Rushdie se lansează în enumerări întinse pe pagini întregi, care mă făceau să vreau să sar peste acele pasaje. M‑a deranjat și felul în care autorul explică mereu miturile pe care le folosește; cred că mulți cititori ar fi în stare să le recunoască fără să fie ținuți de mână la fiecare pas; m‑am simțit de parcă autorul mă privește de sus, arogant, și asta e cel mai rău lucru pe care‑l poate face un scriitor cu audiența lui. În ciuda prezenței lor, personajele sunt greu de iubit; prea complexe și prea diferite pentru a empatiza imediat cu ele, prea distante de „mulțime” și de preocupările noastre de zi cu zi: Ormus consumat de obsesia lui pentru muzică și Vina, pendulând la granița incertă între viziune și nebunie, Vina prea absorbită de capriciile ei de zeiță, Rai prea slab pentru a se rupe din fascinația celor doi, rănindu‑și iubitele așa cum Vina îl rănește pe el.
La televizor, figuri cu căști, cu scuturi și cu arme sânt văzute mărșăluind prin campusurile universitare, reclamând și susținând dreptul dat de Dumnezeu americanilor de a-și ucide sau a-și schilodi tinerii înainte ca indo-chinezii să aibă șansa de a o face.
Jos cu o lume în care garanția că nu o să murim de foame a fost dobândită prin garanția că o să murim de plictiseală!
Pe parcursul anilor am văzut mâna puternicei Americi căzând cu greutate peste curțile omenirii, clic, nu o mână de ajutor întinsă peste ape prietenilor Americii, ci pumnul cu care cel Mare și Tare izbește în masa verde a țării tale pentru a-ți spune ce vrea și când vrea, mai bine zis chiar acum, băiete, ia-ți poziția de drepți, asta-i.
Pe lângă astea aș mai reproșa cărții lipsa unui mesaj clar – se dezvoltă în atâtea direcții concurente că e greu să mai discerni care e scopul final sau dacă există vreunul. O temă recurentă e căutarea centrului, a „pământului de sub tălpi”, care se face auzită în versurile ficționale ale lui Ormus, și felul în care lumea se cutremură, se schimbă pe neașteptate îndepărtându‑ne de acest centru; dar în același timp și oamenii fug de centru, se tem de el atunci când îl găsesc și își pun singuri piedici în calea fericirii. Pe de altă parte, gândindu‑mă la Versetele satanice, unde Rushdie ironiza Islamul, aici el pare să satirizeze Occidentul și India deopotrivă. În același timp cu melancolia după o Indie pierdută, după Bombay‑ul de sub ocupația engleză, găsim critică la adresa ipocriziei, a corupției și naționalismului în care țara se complace acum. Occidentul și America sunt admirate pentru toleranța lor, dar și criticate pentru imperialismul cultural și economic, pentru relativismul lor – de unde cutremurele care schimbă fața lumii de la o zi la alta așa cum presa și opinia publică își modifică neîncetat viziunea asupra evenimentelor, ridicând pe unii în slăvi azi pentru a‑i târî prin noroi a doua zi. Dar cel mai rău pare să fie arătată cu degetul setea de absolut a Occidentul profan, care‑și oferă vedetelor adorația pe care o refuză zeilor, adoptă orbește orice superstiție sau mit escatologic – asta apropo și de recenta „Apocalipsă” – și îmbracă Orientul într‑o aură de mister și spiritualitate pe care acesta și‑a pierdut‑o de mult sau poate n‑a avut‑o niciodată. Deși poate da naștere la numeroase idei și discuții și te păstrează interesat de‑a lungul a sute de pagini, în final cartea m‑a lăsat într‑un fel nesatisfăcut – poate prea multă formă și prea puțin fond, prea multe așteptări neconcretizate, prea multă fantezie și prea puțin concret.
Până la urmă văd cauza în faptul că deși eu, noi, nu îi cunoaștem cu adevărat, ei totuși ne cunosc, și ori de câte ori dispare cineva care te cunoaște, pierzi o versiune a propriei tale persoane. O versiune a ta, așa cum ai fost văzut, așa cum ai fost apreciat de respectiva persoană. Iubit sau dușman, mamă sau prieten, cei care ne cunosc ne construiesc, și cunoașterile lor felurite dezvăluie feluritele fațete ale personalității noastre, asemenea șlefuitorilor de diamante. Și fiecare astfel de pierdere e un pas către mormânt, unde toate versiunile noastre se îmbină și se termină.
Post a Comment