Zburătorii nopții
Prima ne pune la început în fața unui mister fascinant: studiind miturile vechi de milenii ale raselor inteligente din sectorul de spațiu cunoscut oamenilor, xenomitologul Karoly d’Branin descoperă indicii despre un grup de vehicule misterioase care călătoresc în spațiul vast dintre stele sub viteza luminii, îndepărtându‑se încet dar sigur de centrul Căii Lactee. Însoțit de o echipă cu diverse talente, de la specialiști în computere la telepați, se îmbarcă la bordul Zburătorului Nopții pentru a ajunge din urmă și studia un volcryn. Din păcate povestea deteriorează repede într‑un horror ieftin, o baie de sânge nejustificată din care supraviețuiesc puțini. Atmosfera tensionată e redată bine, dar nu mi‑a plăcut schimbarea asta de registru; în loc de o rezolvare elegantă a problemei volcrynilor am avut parte de cadavre care se măcelăresc reciproc… În plus explicațiile pentru crime devin din ce în ce mai alambicate și forțate. Într‑un fel povestirea se trădează singură, își ratează potențialul și nu ajunge nicăieri.
Comandă prioritară
Ca reeditare a goanei după aur pe o planetă virgină, pietrele prețioase de pe Grotto numite voylburi sunt foarte căutate – cel puțin până cineva va reuși să le sintetizeze artificial. Pentru exploatarea lor, colonia folosește cea mai eficientă – și ieftină – soluție: manipulatorii de cadavre. Din păcate pentru câștigurile lor și așa la limită, baronul local Lowell Bartling urăște cadavrele și e pornit să‑i gonească de pe planetă. Iar Matt Kabaraijian, unul dintre manipulatori, iubește zona și ar cam vrea să se stabilească aici – de unde și conflictul principal. Interesantă, dar nu impresionantă, mai ales că am avut deja parte de cadavre ambulante în prima povestire, deși acolo erau controlate psihic, iar aici prin tehnologie ca niște roboți.
Week‑end într‑o zonă de război
Trecând de la colonizarea spațiului la o distopie de anticipație, revenim pe Pământ, unde distracțiile pașnice de genul tenisului au început să facă loc unor confruntări mai serioase: jocuri de război! Organizate de companii rivale în diverse decoruri, acestea oferă ocazia corporatiștilor ambițioși să‑și demonstreze ferocitatea și ambiția într‑un mod mai concret decât conflictele de birou și să obțină kill‑puncte cu care avansează în ierarhia armatelor de weekend. Numai că unii iau omorul mai în serios decât alții și odată ce primesc o armă frustrări nerezolvate ajung să se rezolve simplu cu o apăsare pe trăgaci. O povestire simplă și la obiect despre demonii care cresc în interiorul nostru și pe care războiul îi scoate invariabil la iveală.
De om nu te‑atinge
Cu un titlu inspirat din Cartea Junglei a lui Kipling, povestirea reia un alt episod din istoria umană, conflictul dintre populația băștinașă – aici jaenshii de pe Lumea lui Corlos, primitivi trăind în triburi de câteva zeci de indivizi, fiecare trib venerându‑și propriul zeu sub forma unei mici piramide – și invadatori cu tehnologie superioară – aici membrii unei secte războinice, Copiii lui Bakkalon. Într‑o pervertire a idealurilor creștine, copilul Bakkalon își mână adepții în luptă cu sabia în mână și declară că oamenii sunt singurii care au suflet, celelalte ființe fiind doar animale care trebuie să se supună voinței omului. Atunci când jaenshii omoară un om, copiii lui Bakkalon ripostează în forță, decimând un trib și distrugând piramida‑zeu. În ciuda insistențelor lui Arik neKrol, un negustor interesat de comerțul cu artefacte jaenshe, băștinașii refuză să accepte arme și să se apere de agresiunea oamenilor care avansează în teritoriile acestora. O poveste dură despre fața întunecată a credinței, transformată în fanatism. Finalul a fost ambiguu și nu sunt sigur cum să‑l interpretez; am impresia că zeul ascuns al piramidelor a repurtat totuși un fel de victorie asupra noilor-veniți folosindu‑se de chiar încrederea lor oarbă. Dacă mulți autori cad în păcatul de a dezvălui prea multe, aici aș fi preferat ceva mai multă claritate.
Nici flăcările multicolore ale unui inel stelar
După descoperirea primei anomalii spațiale undeva lângă Pluto, oamenii au călătorit prin vortexul nul-spațiu spre noi lumi la mari distanțe în adâncul Universului. Cel mai îndepărtat e cu siguranță Inelul Stelar Niciunde, unde nu ajunge nici cea mai mică urmă de lumină stelară. Aici dr. Jennifer Gray își testează teoria asupra nul-spațiului întreținând de cinci luni un vortex activ și furnizându‑i din ce în ce mai multă energie ca să se ajungă în punctul din care acesta se va putea întreține singur. Finalul e ușor de anticipat, dar cel puțin Martin ne scutește de morți gratuite de data asta.
Un cântec pentru Lya
Pe principiul „urma scapă turma”, ultima povestire e cu mult peste nivelul celorlalte. Cuplul de telepați Rob și Lyanna sosește pe Shkeea la solicitarea actualului administrator Dino Valcarenghi pentru a rezolva o dilemă recent apărută din interacțiunea oamenilor cu cultura veche de milenii, dar în continuare relativ primitivă, a shkeenilor: unii oameni au început să se alăture cultului Reunirii, singura religie de pe planetă. Aparent nu o problemă atât de gravă, până când nu afli că asta presupune că la sfârșitul vieții toți membrii vor fi consumați de vii de un parazit local, greeshka. Amestecându‑se printre localnici, talentele psihice ale lui Rob și Lya nu găsesc răspunsuri facile. În schimb pătrunzând în mințile și emoțiile celorlalți ei încep să descopere lucruri ascunse adânc în interiorul lor: dorința de intimitate, de cunoaștere profundă a celui de lângă tine, frica de singurătate și de moarte pe care le împărtășesc toți oamenii, și de care ei se credeau scutiți datorită abilităților telepatice. O poveste emoționantă și profundă care se folosește de extratereștrii pentru a ne pune față în față cu propria existență umană, cu dorința noastră de absolut – probabil cel mai de seamă realizare a SF‑ului și a literaturii în general.
Oare acesta să fie răspunsul la întrebarea lui Dino? Dacă ei sunt ca noi, înseamnă că religia lor va fi mai abordabilă decât una cu adevărat străină?
Nu, Rob, rosti Lya. Nu cred asta. E chiar pe dos. Dacă ei sunt ca noi, n‑are sens să meargă atât de doritori la moarte.
Deși cu subiecte și fundaluri variate, majoritatea povestirilor (în afară de a treia și a cincea) au loc în același univers ficțional, unde, se pare, sunt plasate și Peregrinările lui Tuf, un imperiu uman modelat de un război feroce din trecut cu Hranganii. Citindu‑le nu m‑am putut abține să nu remarc lucrurile care mă împiedică să mă apuc de saga lui Martin, în ciuda laudelor din toate părților: gratuitatea omorurilor și finalurile dezamăgitoare, de parcă uitase ce vroia să spună și a trebuit să improvizeze altceva în grabă. Lucruri mai ușor de acceptat într‑o povestire pe care o termini într‑o zi, dar deranjante dacă trebuie să aștepți ani întregi pentru un final incert. Poate după ce se va publica romanul final îl voi citi pe acela. Sau voi urmări pur și simplu serialul HBO, nu cred că o să pierd mare lucru.
Post a Comment