Alastair Reynolds - Sleepover

Înghețat în 2058 la vârsta de 60 de ani în speranța unui viitor luminos în care toate problemele medicale, poate chiar moartea, vor putea fi îndepărtate cu ușurință, Marcus Gaunt este reanimat în aprilie 2217 într‑o sală austeră sub privirile prea puțin prietenoase a doi străini. Fără menajamente este introdus într‑o lume complet diferită de așteptările lui dinainte de somnul criogenic: tehnologia, departe de a avansa rapid, pare să fi regresat, majoritatea populației de 2 miliarde de pământeni se află în permanentă hibernare și doar un mic grup de îngrijitori mai e activ, asigurând întreținerea uriașelor platforme maritime în care sunt păstrate corpurile înghețate. Mâna de lucru e rară, așa că trebuie să pună umărul laolaltă cu ceilalți, înlocuind cât mai repede o victimă a unui accident recent.

În stilul caracteristic, Reynolds ia o idee consacrată a SF‑ului – și pe care a utilizat‑o și el din plin în romanele sale – și o tratează dintr‑o perspectivă diferită, într‑o notă mai puțin optimistă. Din păcate de data asta realizarea nu e pe măsura ideii și pentru o povestire relativ scurtă a reușit să mă irite în mai multe privințe. Într‑o primă fază explicația despre cum umanitatea a ajuns în acest stadiu se lasă mult prea mult așteptată: ca oricine în situația lui, Gaunt se străduiește cu orice ocazie să aducă discuția în direcția asta, să smulgă niște răspunsuri concrete de la cei care l‑au reanimat – mai ales că e acuzat constant că ar fi, cel puțin indirect, vinovat de situația actuală. Însă de fiecare dată aceștia schimbă subiectul sau intervine vreo urgență care întrerupe conversația. Ceea ce e oarecum de înțeles dacă s‑ar întâmpla de două‑trei ori, dar revelația se amână de vreo zece ori, până la jumătatea nuvelei, inclusiv cu scuza că Gaunt nu e pregătit să afle adevărul! Deja asta depășește limitele acceptabile pentru suspans și a devenit de‑a dreptul enervant. Iar când în fine apare, explicația în sine este dezamăgitoare: universul perceput de oameni e un fel de simulare rulată pe substratul „real” în care inteligențe artificiale botezate artilecți se înfruntă pentru control – cam ca în ciclul Hyperion. Probabil altora le trezește interes, dar eu nu mai simt nici o conexiune cu povestea și cu personajele când lumea este explicată ca o simulare. Din momentul în care autorul pune personajele într‑o situație asupra căreia nu au nici un fel de control sau influență îmi pierd și eu interesul pentru acțiunile lor; tot ce e important se petrece de fapt undeva în fundal, pe un tărâm abstract la care oamenii nu au acces. Într‑un fel se leagă de temele preferate ale lui Reynolds – supraviețuirea și sensul vieții în fața unui Univers ostil și de necuprins; pe de altă parte însă nu are același impact ca romanele dezvoltate pe larg.