Isaac Asimov - Roboții de pe Aurora

După succesul răsunător al investigației de pe Solaria, detectivul Elijah Baley a revenit pe Pământ cu un vis nou, acela ca pământenii să poată reporni cândva în cucerirea stelelor. Dar până atunci ei trebuie să obțină permisiunea Spațienilor și să‑și învingă propria fobie de spații deschise întreținută de viața perfect controlată din interiorul Orașelor. Într‑una din excursiile de acomodare în exterior, Baley e chemat de urgență la Cartierul General și expediat rapid într‑o nouă misiune în spațiu, de data asta pe Aurora, prima și cea mai importantă dintre lumile colonizate de oameni. Cazul e mai complicat și plin de implicații politice: un robot cu aspect uman, Jander, a fost dezafectat și singurul care știe cum să facă așa ceva este chiar creatorul său, doctorul în robotică Han Fastolfe. Care, evident, susține că e nevinovat, fără să poată oferi vreo dovadă palpabilă. Deși în sine nu implică vreo pedeapsă serioasă, incidentul oferă adversarilor lui Fastolfe muniție în disputele politice de pe Aurora, cu repercusiuni serioase asupra Pământului și a planurilor de expansiune ale oamenilor în galaxie.

Roboții de pe Aurora este al treilea roman din ciclul lui Elijah Baley – un fel de Sherlock Holmes agorafobic și cu un tic verbal neobișnuit (Pe Iehova, cine mai zice Pe Iehova! în zilele noastre?!) însoțit de un partener robot, Daneel Olivaw – făcând legătura între ciclul Roboților și cel al Fundației. Este un roman destul de tipic pentru Asimov, cu stilul său arid exacerbat aici de interminabile discuții între personaje și pe subiecte de multe ori ezoterice – cum ar fi dacă dezafectarea unui robot poate fi numită crimă sau ce alt termen s‑ar potrivi mai bine. Nici componenta detectivistă nu e la înălțime, detectivul rezolvând în final cazul mai mult atrăgându‑l pe vinovat într‑o capcană cu fragmente disparate de informații și bănuieli decât prin deducții geniale.

Pe de altă parte personajele principale sunt construite destul de bine, cu complexitate și tensiuni interioare. Baley se luptă la fiecare pas cu fobia de Exterior, cu atitudinea disprețuitoare a locuitorilor de pe Aurora și cu faima dubioasă generată de drama de pe hiperunde despre cazul precedent de pe Solaria. Gladia, în vizită pe Aurora, este și ea străină de societatea aurorană, încearcă să treacă peste condiționările solariene și să regăsească tandrețea atingerii pe care a simțit‑o pentru prima oară la Baley. Doctorul Fastolfe e genial și foarte îngâmfat în același timp, refuzând să împărtășească tehnologia de creare a roboților umanoizi atât din motive egoiste, cât și pentru a împiedica planurile de colonizare cu roboți cu care nu e de acord. Și undeva în fundal roboții se străduiesc să mulțumească nevoile oamenilor, jucând în același timp un rol mult mai important în intrigă decât pare.

Dacă simți nevoia, te îndrepți spre oricine care pare potrivit și, dacă persoana respectivă nu este ocupată cu ceva urgent, urmează actul sexual, după voie. Ca respirația. Dar ce extaz există în respirație? Dacă te‑ai sufoca, probabil că prima reacție după reținerea aerului ar fi o încântare și o mângâiere copleșitoare.

Punctul forte al romanului sunt însă ideile pe care le pune în discuție, unele surprinzătoare pentru Asimov, cum ar fi iubirea și sexualitatea: căci ce căutăm într‑o relație dacă nu să fim acceptați, ascultați, protejați, alinați? Și cine poate face toate astea mai bine decât un robot care este programat de la început cu legile roboticii, obligându‑l să facă orice pentru a mulțumi ființele umane și să înlăture motivele lor de suferință? Unele teme majore din ciclul Fundației, cum ar fi Legea Zero a Roboticii și psihoistoria, se conturează încă de aici. Dar cea mai importantă dezbatere se dă pentru viitorul omenirii în spațiu. Tabăra opusă doctorului Fastolfe propune o colonizare exclusiv prin roboți, care să transforme ecosistemul planetelor în copii fidele ale Aurorei, pentru ca apoi să sosească coloniștii umani. Deși Aurora se consideră superioară celorlalte colonii, în special Pământului suprapopulat, și departe de izolaționismul extrem al Solariei, interacțiunea directă între cele trei culturi scoate în evidență dependența Aurorei de roboți, individualismul extrem al populației și pericolul de stagnare pe termen lung. Iar expansiunea susținută de roboți nu ar rezolva problema, de vreme ce oamenii nu și‑ar asuma nici un fel de riscuri și astfel nu s‑ar putea bucura de rezultate. Nu e greu să vezi aici o paralelă cu explorarea sistemului solar din prezent: deși continuă cu sonde robotice, interesul public e din ce în ce mai scăzut și probabil nu va reveni până când oamenii nu vor păși din nou pe Lună, pe Marte și mai departe. Altă problemă tratată în treacăt tot în legătură cu stagnarea este selecția genetică în timpul fertilizării in vitro din ce în ce mai răspândită pe Aurora – și regulă pe Solaria: evitând sistematic trăsături nedorite de părinți se pot elimina și acele scântei de geniu care duc la salturi neașteptate înainte. Exemplul din roman e foarte potrivit: doctorul Fastolfe însuși ar fi fost în pericol de a nu fi selecționat din cauza aspectului fizic nu tocmai ideal. Deși departe de a fi o capodoperă sau un roman memorabil, Roboții de pe Aurora completează restul operei lui Asimov și rămâne relevantă prin problemele la care ne face să reflectăm, pentru că sunt departe de a fi tranșate.