A fi zeu este una dintre cele mai vechi profesiuni din lume. Se potrivește de minune, așadar, ca noi, Cei Căzuți, să ne aflăm adăpostul sub pulpana altei venerabile tradiții.
Dacă introducerea pare un fragment de mitologie indiană, v‑ați înșela și nu prea; dacă sună ca un roman fantasy, este asta și mult mai mult de atât. Pentru că aparențele sunt înșelătoare și sub imaginea de suprafață se ascund straturi la fel de numeroase ca numele pe care le adoptă zeii. Cine este de fapt Iluminatul Buddha? Marele Suflet Mahasamatman? Maitreya, Domnul Luminii? Tathagatha, Cel Realizat? Puternicul Kalkin Legătorul, care la începuturile timpului a supus alături de zeița Durga demonii rakasha și i‑a întemnițat pe vecie în Puțul Iadului pentru ca oamenii să poată popula netulburați pământul? Prințul Siddhartha, care a păcălit Maeștrii Karmei din Capitala Răsăritului pentru a obține un trup tânăr? Sau pur-și-simplu Sam care a coborât de pe o navă cu atât de mult timp în urmă laolaltă cu Cei Dintâi, care acum se erijează în zei și își spun, în conformitate cu rolurile și Atributele Lor: Brahma, Kali, Shiva, Agni, Vishnu, Krishna, Ganesha, Kubera, Varuna, Nirrti… Căci în spatele numelor și legendelor stă de fapt acest secret: acesta nu este Pământul, vechiul Urath, ci o nouă lume pe care au ajuns oamenii și au îmblânzit‑o. Iar mai târziu Cei Dintâi, folosindu‑se de puterile mentale numite Aspecte și Atribute și de armele concepute de talentatul Yama, au decis să păstreze puterea și cunoștințele vechi doar pentru ei, au ridicat Orașul Celest în nordul îndepărtat și au început să conducă lumea de acolo. Și singurul rămas să se împotrivească a fost Sam.
După introducere, povestea se întoarce pentru alte cinci capitole în trecut reluând etapele prin care trecuse conflictul, iar în ultimul avem parte de bătălia finală care va hotărî viitorul acestei lumi. Fiecare e precedat de un fragment din legenda lui Sam și din vechile scrieri hinduse, în stilul Dune. Lupta lui Sam e foarte inegală, atât de perfect pare sistemul teocratic conceput de zei: tehnologia care i‑a făcut aproape nemuritori, transferul minții într‑un nou corp atunci când cel vechi e prea deteriorat, combinată cu citirea amintirilor în timpul transferului, le‑a permis realizarea efectivă a karmei: cei care se supun regulilor castei primesc un rang mai mare în noua viață, cu posibilitatea îndepărtată de a fi primiți chiar în rândurile zeilor; cei care s‑au împotrivit sau au încercat să răspândească tehnologie interzisă, acceleraționiștii, sunt degradați în corpuri bolnave sau slabe, sau chiar reîncarnați în animale. Când sistemul nu înăbușă destul de eficient inovația zeii nu se dau înapoi de la a lua problema în propriile mâini, dornici să‑și testeze forțele și noile jucării proiectate de Yama. Ca orice combatant într‑o poziție inferioară, Sam aruncă în joc toate mijloacele la care se poate gândi: fondează o religie concurentă, în mare modelată după budismul de pe Pământ, cu ceva influențe creștine care să submineze suportul absolut al hinduismului de stat (în paranteză fie spus, însăși ideea oamenilor ridicându‑se la rangul de zei e creștină la origine, înainte de a fi adoptată de Nietzsche); ridică armate și se aliază cu demonii rakasha în lupte fățișe; încearcă să sădească neîncrederea între zei și să spargă frontul lor comun.
Pe lângă temele evidente legate de religie și stat romanul se mai aventurează într‑un domeniu rezervat de obicei metafizicii: întrebarea dintotdeauna privind nemurirea sufletului. Pe de o parte e clar că amintirile și personalitatea pot fi transferate într‑un corp nou, asta fiind una din premisele fără de care povestea n‑ar funcționa, dar dacă nu se face transferul în momentul morții acestea dispar ca la orice om; pe de altă parte Atributele zeilor îi urmează în noile corpuri, deși mai slabe la început, sugerând că există totuși o componentă independentă de corpul material. Acest tip de nemurire ridică multe dileme interesante în cursul romanului: supraviețuiește dragostea odată ce unul din parteneri se reîncarnează – și dacă o face într‑un trup de sex opus celui inițial? Ce fel de relație este între un bărbat și fiul pe care l‑a zămislit într‑o încarnare anterioară? Ce valoare mai au legăturile de sânge, mai pot fi ei considerați tată și fiu după ce fiecare dintre ei a trecut prin alte corpuri; cum s‑ar mai recunoaște de altfel?
Omul este făcut din lucruri diferite, nu dintr‑o flacără pură, așa cum ai fost tu cândva. Intelectul i se luptă adeseori cu emoțiile, voința cu dorințele… Idealurile îi sunt în dezacord cu mediul și, dacă le urmează, simte cu acuitate pierderea a ceea ce este vechi – dar dacă nu le urmează, simte durerea de a fi părăsit un nou și nobil vis. Orice face reprezintă și un câștig și o pierdere, o sosire și o plecare. Deplânge întotdeauna ceea ce s‑a dus și se teme de o parte din ceea ce stă să vină.
Departe de a fi niște arhetipuri după modelul unor zei imparțiali, personajele sunt complexe și încărcate de trăsături și sentimente umane ca zeii greci. Cel mai bun exemplu este chiar Sam, care în ciuda scopurilor nobile nu se dă în lături de la a‑și murdări mâinile – inclusiv cu crimă – ca să le atingă; unii l‑ar numi chiar cel mai mare șarlatan pentru că a devenit profetul unei învățături în care nu credea. Yama e un geniu tehnologic și poate aduce moartea asupra adversarilor cu Privirea sa, dar în același timp vulnerabil prin dragostea față de Kali. Cât despre neînduplecata Zeiță a Răzbunării, și ea ascunde dorințe vechi care‑i influențează acțiunile mai mult decât ar bănui cei din jur.
De admirat este și stilul care se adaptează cu ușurință de la gravitatea religiei la duelurile verbale între zei cu ironii și subînțelesuri, la scenele de acțiune în care se dezlănțuie forțele fundamentale ale naturii. Zelazny povestește aici mai mult prin lucrurile pe care nu le spune, lăsând la latitudinea cititorului să le imagineze sau să completeze spațiile goale, ca în orice mit bun, aruncă doar aluzii subtile și fragmente de informații care dezvăluie brusc întregi intrigi și istorii de mult uitate, care justifică un gest sau o decizie mai mult decât ar face‑o capitole întregi de explicații. Sunt destul de frecvente scenele în care două personaje discută fără a‑și rosti reciproc numele; dacă la alți scriitori procedeul generează rapid confuzie, aici obligă cititorul să descopere protagoniștii prin felul în care vorbesc și se comportă, prin acțiunile pe care le propun și ideile pe care le susțin, și astfel să‑i înțeleagă și să devină mai intimi cu ei – o tehnică care n‑ar funcționa de exemplu în film, unde ai vedea imediat despre cine e vorba. La fel finalul se dizolvă încet în mit și incertitudine, așa cum le stă bine celor mai mari eroi, retrăgându‑se în culmea gloriei. Dacă ar cădea în mâinile altor scriitori, ca Peter Hamilton sau George Martin, Domn al Luminii s‑ar întinde probabil pe vreo trei părți de o mie de pagini fiecare. Chiar dacă la o doua citire – sau poate a treia, nu mai țin minte, romanul nu mai pare atât de revoluționar ca prima oară și unele scăpări sunt mai evidente, rămâne cu mult deasupra altora mai cunoscute chiar și la jumătate de secol după apariție.
Post a Comment