Nuvela este plasată în aceeași lume ficțională ca și primul roman al lui Sanderson, Elantris, dar legăturile între cele două sunt aproape inexistente. Imperiul Trandafirului, evident modelat după birocrația medievală chineză, se găsește într‑o altă parte a lumii, și singura posibilă referire la Elantris este un delegat din sudul îndepărtat, poate din teocrația Derethi care încearcă să distrugă Elantris‑ul. Sistemul magic este și el diferit, deși implică tot grafia: Falsificatorii folosesc sigilii sculptate minuțios pentru a rescrie istoria obiectelor, transformând de exemplu o oală banală într‑o vază antică de mare valoare. Ca de obicei, Sanderson descrie în detaliu magia, regulile și limitele acesteia, inclusiv sistemul ei metafizic care contrazice doctrina oficială, Cei Optzeci de Sori. Ca o paranteză, e interesant că în Imperiul Trandafirului sunt optzeci de Facțiuni și se venerează optzeci de Sori; dacă‑mi aduc bine aminte, o notă la sfârșitul Numelui Trandafirului menționa că „trandafir” provine din greacă unde ar însemna „optzeci de foi”, o aluzie la numărul mare de petale al florii și la numeroasele semnificații ale cărții. Dar mă îndoiesc că Sanderson s‑a gândit la asta când a scris povestirea de față.
Plausibility was key to any forgery, magical or not. People whispered of Forgers turning lead into gold, never realizing that the reverse was far, far easier. Inventing a history for a bar of gold where somewhere along the line, someone had adulterated it with lead… well, that was a plausible lie. The reverse would be so unlikely that a stamp to make that transformation would not take for long. Dimensiunile reduse – pentru Sanderson cel puțin – nu permit prea multe divagații de la poveste și nici o caracterizare prea adâncă a personajelor, care sunt liniare și previzibile, cu două excepții: Falsificatoarea Shai și Arbitrul Gaotona. Cei doi interacționează constant de‑a lungul cărții: ea are nevoie de informații detaliate și cât mai precise despre trecutul Împăratului pentru construirea sufletului, iar Gaotana a fost apropiat de acesta încă din tinerețe și a jucat un rol important în ascensiunea lui la tron. Conversațiile lor sunt pe de o parte o ocazie de a descoperi mai multe despre magie și modul ei de utilizare, pe de alta o demonstrație continuă a complexității unei persoane, a dificultății imense de a recrea modul lor intim de gândire, sentimentele lor, suficient pentru ca simulacrul să poată funcționa independent și să păcălească restul oficialilor.
Povestirea are însă și unele aspecte mai slabe. Ca și în alt roman, Sanderson introduce o înjurătură proprie Imperiului – Nights!
– noaptea ar fi aici un fel de echivalent al dracului, fiind opusă sorilor venerați oficial. Inovația e interesantă, dar nu se prea potrivește, pentru că nu e susținută de alte expresii specifice și pentru că pentru cititor noaptea e un termen prea neutru pentru a fi promovat la rangul de înjurătură. Cred că „să te(mă) ia noaptea!” ar funcționa mai bine, deși… O problemă mai mare însă a fost lipsa de tensiune; eu cel puțin nu am avut deloc impresia că Shai nu va scăpa din situația de față sau că nu va reuși să ducă la bun sfârșit provocarea. Până la urmă asta e „neajunsul” magiei: devine prea ușor pentru erou să rezolve cu ea orice situație, sau mai bine zis pentru scriitor să gândească regulile de asemenea manieră. Și aici, în ciuda restricțiilor aparent stricte și a faptului că Shai e foarte bine pregătită în numeroase alte domenii clasice, finalul e hotărât tot de magie, ceea ce e puțin dezamăgitor…
Post a Comment