Hugh Howey - Half Way Home

Undeva în viitor, exploatarea planetelor a devenit o industrie profitabilă: țările finanțează misiuni robotice care, odată ajunse la destinație evaluează potențialul noii colonii. Dacă inteligența artificială o consideră viabilă, demarează un program standard de colonizare, inclusiv nașterea și educarea celor 500 de embrioni care vor deveni primul val de coloniști umani; dacă nu, nava se autodistruge pentru ca alte misiuni concurente să nu aibă acces la tehnologie și datele colectate. Dar ce se întâmplă cu o planetă la limita rentabilității, când creierul electronic pornește procesul de colonizare, pentru a se răzgândi după 15 ani, la jumătatea ciclului, și încearcă să distrugă tabăra inițială?

După succesul seriei Wool, mă așteptam la o povestire la fel de antrenantă de la Hugh Howey, dar din păcate Half Way Home suferă de prea multe defecte ca să se poată compara. Însăși ideea inițială, deși interesantă și plauzibilă, e forțată pentru a se potrivi cu scenariul pe care‑l pregătise autorul. Odată ce o navă duce 500 de embrioni, de ce nu două sau trei seturi care pot fi folosiți ca rezervă în caz că primul lot e compromis? Sau pur și simplu pot fi crescuți în faze ulterioare pentru a adăuga gene și cunoștințe noi pe parcursul dezvoltării coloniei? Costurile suplimentare ar fi minime față de șansele crescute de succes a misiunii. E de asemenea greu de crezut că un sistem automat ar opta pentru distrugerea graduală a taberei – oprindu‑se la un moment dat, atunci când doar 60 de tineri mai sunt în viață – în loc de o simplă detonare nucleară care ar fi șters toată prezența umană în câteva secunde.

Povestirea se face la persoana întâi din perspectiva lui Porter, prin formație psihologul grupului și singurul homosexual din populație. E interesant că autorul a ales un punct de vedere neconvențional, care adaugă ceva dileme interne și foarte personale la drama exterioară, dar explicația pentru existența lui e cam trasă de păr și, mai rău, faptul că e homosexual nu contribuie cu nimic la desfășurarea poveștii, e pur și simplu un artificiu inutil. De asemenea atât el cât și ceilalți par să fie educați să privească asta ca ceva negativ, ceea ce nu se potrivește cu imaginea unei societăți avansate și pare contraproductiv în condițiile în care toți trebuie să colaboreze la sarcina uriașă a colonizării; nu văd cum ar folosi cuiva introducerea de prejudecăți nefondate. Problema nu se limitează însă doar la Porter, ci e mult mai generalizată, căci toate personajele se supun unor stereotipuri masculine și feminine cam demodate: toți bărbații sunt dornici de confruntare și aventură, toate femeile temătoare, sentimentale, precaute. Pe de altă parte nu de puține ori am avut impresia că Porter e singurul capabil de a lua decizii inteligente în grupurile cu care se asociază, ceea ce diminuează puternic importanța celorlalți.

După șocul expulzării din containerele în care erau crescuți, Porter se atașează de vecinii lui Tarsi și Kelvin. În aceste prime capitole Howey dă dovadă de o adevărată fascinație față de noroi, cam fiecare a doua frază e o descriere a pământului în care cad tinerii sau a noroiului curgând pe fața cuiva. Cam ciudat, eu unul dacă m‑aș găsi într‑o situație la limită nu cred că m‑aș opri să înregistrez asemenea detalii. O altă impresie cu care am rămas a fost că restul de personaje se perindă pe la periferia acestui trio fără prea mare impact – atunci când unii mor se plânge puțin, apoi apar fețe noi care preiau rolurile vechi ca și cum nimic nu s‑ar fi întâmplat. Poate e prea mult să ceri maturitate emoțională de la niște adolescenți cu corpuri de 15 ani care au trăit efectiv într‑o comunitate doar de câteva săptămâni, dar scuza asta nu mă poate face să‑mi placă ce citesc. Cel mai deranjant e „filozoful” Oliver, care e un clișeu de la un capăt, când joacă rolul misticului adorând lumea din jur, la celălalt, unde se transformă într‑un fanatic al cultului Creatorului-Mașină.

Pe lângă personaje, însăși acțiunea e infantilă și previzibilă. La început se menționează că inteligența artificială care guvernează colonia e modelată după mintea umană, așa că mă așteptam ca Porter să‑și folosească așa‑zisa pregătire de psiholog, chiar și incompletă, ca să încerce să discute cu computerul și să‑l facă să dezvăluie motivele pentru care a încercat să distrugă colonia, cam ca un robotician al lui Asimov. Dar nu! Computerul devine un tiran, obligând tinerii să trăiască la limita subzistenței în timp ce muncesc pentru a lansa o rachetă spre Terra, oamenii se separă în facțiuni, unii susținând „politica oficială”, alții răzvrătindu‑se și fugind din tabără. Pe scurt, romanul pare a fi o carte scrisă mai mult pentru adolescenți în care lui Howey i‑a fost lene să dezvolte ideea originară, așa că a aruncat niște personaje la nimereală și un mesaj triumfalist final; nu vă pierdeți vremea cu ea.