În ultima lună am călătorit mai mult decât de obicei și n‑am mai găsit timp de scris recenzii, așa că am ceva de recuperat. Au trecut deja mai mult de șase săptămâni de când am terminat de citit Deposedații, dar n‑ar trebui să fie greu să vorbesc despre ea, de vreme ce e deja a treia oară când o citesc cu aceeași plăcere ca la început. Premisa este destul de simplă: într‑un alt sistem solar din vecinătate, Tau Ceti, planeta Urras este populată de o rasă inteligentă foarte asemănătoare cu oamenii. Spre deosebire de Pământ, Urras are o Lună mult mai mare, Anarres, cu atmosferă și viață proprie, chiar dacă mult mai aridă decât planeta vecină. În urmă cu câteva generații, o grupare anarhistă, odonienii, au ales exilul pe lună pentru a încerca să creeze acolo societatea liberă imaginată de Odo, la adăpost de persecuția statelor naționale. Cele două lumi au evoluat de atunci independent, relațiile dintre ele fiind reduse la schimburi comerciale regulate, minereuri rare de pe Anarres fiind schimbate pe mașini și produse complexe greu de fabricat de comunitatea mai mică și înapoiată tehnologic. În acest context se naște pe Anarres Shevek, a cărui minte genială se face remarcată încă din copilărie, când încearcă să explice colegilor de școală ceea ce noi numim paradoxul lui Zenon.
Narațiunea în sine are o structură aparte, viața lui Shevek fiind împărțită într‑o serie de capitole care nu sunt prezentate cronologic, ci alternează între adolescența și tinerețea pe Anarres și călătoria pe Urras la vârsta maturității. Eu unul am citit‑o odată și cronologic, parcurgând întâi capitolele pare, apoi pe cele impare, dar ordinea autoarei are totuși o anumită semnificație. La această citire recentă am observat paralele între episoade alăturate, în ciuda distanței temporale și cadrului diferit; un alt avantaj este că astfel romanul capătă ciclicitate, începând cu îmbarcarea lui Shevek pe transportul către Urras pentru a se termina cu revenirea lui pe Anarres.
Dacă poți vedea un lucru în întregul său, spuse el, pare întotdeauna frumos. Planete, vieți… Dar de aproape, o lume se dovedește numai pământ și pietre. Și de la o zi la alta, viața se dovedește grea, obosești, pierzi sensul. Ai nevoie de distanțare, de interval. Pentru a vedea cât de frumos este pământul trebuie să‑l vezi ca pe lună. Pentru a vedea cât de frumoasă este viața, trebuie s‑o faci din perspectiva favorizantă a morții.
Ceea ce face romanul valoros și interesant chiar și acum, la decenii bune de la publicare, este complexitatea sa, temele sale în continuare relevante și modul în care acestea interacționează de‑a lungul povestirii, de la nivelul intim și personal, la cel social și politic, până la cel mai abstract, în același timp filozofic și științific. Căci scopul lui Shevek ca fizician este să găsească marea teorie unificatoare a timpului, realizarea supremă a fizicii cetiene, un echivalent pentru teoria generală a relativității a lui Einstein – care chiar apare trecător în roman ca sursă de inspirație pentru Shevek. Deși o teorie inventată de autoare, fizica temporală este explicată plauzibil de‑a lungul romanului și nu pare nicăieri o invenție introdusă de dragul umplerii unor pagini așa cum se întâmplă în multe alte romane. Conceptele pot fi regăsite și în filozofia pământeană, căci Shevek vrea să reconcilieze Secvențialitatea (timpul‑ca‑săgeată, liberul arbitru) cu Simultaneitatea (timpul‑ca‑ciclu, destinul predeterminat).
Bine, noi credem că timpul „trece”, că se scurge pe lângă noi, dar ce‑ar fi dacă noi suntem aceia care ne deplasăm înainte, din trecut către viitor, descoperind întotdeauna noul? Știți, într‑un fel, ar fi ca atunci când citești o carte. Cartea este în întregime acolo, toată, în același moment, între coperțile ei. Dar dacă vrei să citești istorisirea și să o înțelegi, trebuie să începi cu prima pagină și să treci mai departe, întotdeauna în ordine. În felul acesta, universul ar fi o carte foarte mare, iar noi am fi cititori foarte mici.
Dar fizicianul Shevek nu poate trăi doar în lumea abstractă și pură a fizicii temporale; e în același timp un individ și o parte a societății de pe Anarres. Această societate este descrisă și gândită în detaliu după principii anarhiste parcă desprinse din studiile lui Bertrand Russell. Nu există proprietate, monedă sau schimburi, nu există legi sau pedepse, conducători sau conduși. Se așteaptă de la fiecare cetățean doar să acționeze pentru binele comun, atât personal cât și cel al comunității. Fiecare poate lua atât cât are nevoie – în limita resurselor, se poate muta unde dorește, poate face sex cu oricine îl acceptă sau poate intra într‑o relație pe termen lung, își poate dedica timpul pentru activitățile care‑i fac plăcere și consideră că le poate face mai bine decât alții pentru a contribui astfel la comunitate. Iar muncile mai ingrate sunt acoperite de toți prin rotație, asigurând astfel egalitatea cetățenilor. Singurele lucruri de neacceptat sunt crimele și violurile, dar care nu sunt judecate de vreun tribunal, vinovatul este pur și simplu exclus din comunitate și obligat să se descurce pe cont propriu, ceea ce în climatul aspru al lui Anarres înseamnă de obicei moarte sigură.
– Cine îți închipui că ne minte? întrebă Shevek, iar Bedap, placid, îi înfruntă privirea.
– Cum cine, frate? Cine altcineva decât noi înșine?
Pare o societate ideală, nu? Din păcate pe măsură ce înaintăm în roman descoperim alături de Shevek și defectele acestui mod de organizare. Independența lor de statele urassiene e plătită prin lipsurile vieții pe satelitul cu atmosferă rarefiată și apă puțină, unde oamenii sunt nevoiți de numeroase ori să îndure seceta și foametea. Dar alegerea a fost făcută conștient și nici acum nu se poate da înapoi, căci e greu de crezut că societatea odoniană pacifistă ar putea coexista cu forțele armate de pe Urras, care ar putea să‑i cucerească fără prea mare efort. Însă această izolare de vecinii puternici are și alte efecte mai subtile și mai greu de contracarat. În lipsa schimburilor constante de idei, Anarres riscă să cadă în stagnare și conservatorism, să prefere prejudecățile logicii și informațiilor corecte. Structurile lor organizatorice (sindicatele) tind să devină birocratice, centre de putere și cenzură care aprobă doar ideile „cuminți” și resping orice e original sau prea diferit de tradiție, în ciuda principiului odonian al continuei revoluții. Se instaurează pe nesimțite ceea ce s‑ar putea numi „dictatura majorității”: fără a fi descurajate oficial, multe inițiative sunt subminate pe tăcute, lăsate fără fonduri, susținătorii lor repartizați în colțuri îndepărtate ale planetei să trudească la proiecte colosale care nu le mai lasă timp de creație. La început sceptic când prietenii săi îi atrag atenția asupra acestor pericole la adresa libertății individuale și a principiilor lui Odo, Shevek se vede el însuși confruntat cu aceeași atitudine refractară la catedra de fizică din capitala Abbenay atunci când încearcă să publice studii despre Simultaneitate.
– Legea evoluției este că supraviețuiește cel mai puternic.
– Da, iar cei mai puternici, în existența oricărei specii sociale, sunt aceia care se dovedesc cei mai sociali. În termeni umani, cei mai etici. Înțelegi, pe Anarres nu avem nici pradă, nici dușman. Nu ne avem decât unul pe celălalt. Nu câștigăm nici un fel de putere făcându‑ne rău unul altuia. Doar slăbiciune.
De cealaltă parte Urras ne apare mai familiară, o lume modelată îndeaproape după modelul Pământului în timpul Războiului Rece: A‑Io, statul capitalist, și Thu, cel comunist, sunt într‑un conflict surd care izbucnește la intervale regulate pe teritoriile națiunilor mai puțin puternice. Sosit ca oaspete al universității Ieu Eun, Shevek este prins fără să realizeze la început în rețeaua de intrigi a marilor puteri, fiecare încercând să pună mâna pe teoria lui finală, de la care se așteaptă soluția magică a călătoriei cu viteze mai mari decât a luminii. Odată ce începe să înțeleagă cum funcționează societățile bazate pe proprietate își dă seama că a fost „cumpărat” de A‑Io și că s‑a aruncat singur într‑o capcană din care va fi greu de ieșit. Evoluția lui Shevek în cele două povești desfășurate în paralel justifică poate cel mai bine aranjarea lor care nu respectă cronologia: în ambele Shevek pornește cu un set de idealuri pentru a descoperi că acestea nu se aplică prea bine în realitate, în ambele se găsește în situații complicate, în fața unui zid, care îl împiedică să lucreze eficient la teoria sa unificată, și în ambele Shevek se vede nevoit să se implice activ în schimbarea socială pentru a încerca să materializeze principiile în care crede.
Am venit, unul către altul, își spunea Takver, de la o mare depărtare. Întotdeauna am făcut așa. De la mari depărtări, peste ani, peste abisuri ale întâmplării. Tocmai pentru că vine de foarte departe, de aceea nu ne poate despărți nimic. Nimic, nici o distanță, nici un an nu poate fi mai mare decât depărtarea care există deja între noi, depărtarea sexului, diferența dintre ființele noastre, dintre mințile noastre; prăpastia aceea, abisul acela pe care îl traversăm cu o privire, cu o atingere, cu un cuvânt, cel mai ușor lucru din lume.
Pe lângă Shevek-fizicianul și Shevek-activistul, la nivel personal relația cu Takver ocupă o parte esențială din viața lui, o relație în același timp conformă cu filozofia odoniană și unică prin interacțiunea dintre ei, o relație bazată atât pe pasiune cât și pe respect, pe încredere reciprocă și un fel de promisiune nerostită care nu are nevoie de formalități externe. E o relație din care Shevek își trage inspirația în momentele de blocaj când zidul pare cu atât mai greu de trecut. Începutul relației lor mi s‑a părut puțin cam grăbit și forțat, asta fiind cam singura critică pe care am găsit‑o la adresa cărții. În rest romanul excelează pe toate planurile și sunt puține lucrări SF care pot să‑i stea alături. E de recomandat tuturor celor care vor să citească ceva realist și încărcat de realități umane, dar care în același timp te pune în fața unor dileme mai greu de rezolvat, despre echilibrul între individ și societate, care ar trebui să ne preocupe constant, deși aparent am ales deja una din soluții. Asta ca să nu mai intru și în discuția despre rolul femeii în comunitate, altfel recenzia asta o să acumuleze mult prea multe cuvinte!
Zidul împrejmuia nu numai terenul de aterizare, dar și navele care soseau din spațiu, oamenii care veneau cu acestea, lumile din care proveneau și restul universului. Împrejmuia universul lăsând planeta Anarres liberă în exterior. Privit de pe partea cealaltă, zidul împrejmuia Anarres. Întreaga planetă se afla în interiorul său, un mare lagăr de concentrare, izolat de alte lumi și de alți oameni, în carantină.
Post a Comment