Pe o planetă izolată, doctorul Paul Shepperton sosește la invitația regelui jonnerilor, Noaptea-care-Ucide, pentru a o trata pe fiica acestuia, prințesa Annakhatana. Societatea jonnerilor e încă ancorată în epoca feudală și structurată în caste destul de stricte, deși în cazul lor acestea sunt justificate parțial și de biologia lor: jonnerii au un ciclu reproductiv complicat, pornind de la ouă, trecând printr‑o fază de larvă acvatică, urmată de metamorfoza în forma adultă, asemănătoare amfibienilor. În cazuri rare însă forma adultă este diferită de cea a majorității, o silfidă, mai puțin dependentă de apă decât restul adulților, dar și mult mai fragilă și predispusă la îmbolnăvire. Prințesa Annakhatana este o astfel de silfidă, pentru sănătatea căreia regele a fost dispus să apeleze la ajutor din afara lumii. Dar datele despre fiziologia jonnerilor sunt puține și contradictorii, astfel că Paul e nevoit să înceapă studii extinse pentru a găsi o soluție, lovindu‑se de tabuurile inerente societăților izolate.
Cine urmărește recenziile mele – probabil foarte puțină lume, dar nu contează – ar putea să tragă concluzia acum că am ceva împotriva autorilor români, dar trebuie să spun că de mult n‑am mai citit o povestire mai inutilă, plină de clișee de la un capăt la celălalt. M‑am gândit chiar să nu mai scriu nimic despre ea, dar cred că e mai bine să o fac, măcar pentru viitor, ca să evit autorul altădată. Singurul aspect mai acceptabil este descrierea metamorfozelor jonnerilor, care se dezvăluie treptat pe măsură ce Paul descoperă detaliile, în loc să fie explicată pedant de un personaj. În rest… Paul întâlnește la astroport un localnic care se oferă să‑l conducă la reședința regală Trecătoarea‑dintre‑Munți; Paul îl „salvează” mai târziu de la întâlnirea cu escorta regală, jonner‑ul rămânându‑i veșnic îndatorat. Apoi prințesa se îndrăgostește de Paul fără vreun motiv aparent în afara de exotismul lui. Pe scurt un clișeu după altul, la nesfârșit. Impresia mea e că autorul ar fi vrut să scrie ceva în genul Prințesa Marțiană – roman care oricum nu m‑a impresionat. E o concluzie cam pripită după câteva povestiri, dar o bună parte din SF‑ul românesc actual pare captiv în trecut, într‑o fază prin care SF‑ul anglo‑saxon a trecut acum 50 și ceva de ani; să sperăm că o să aibă curajul să încerce totuși idei originale la un moment dat.
disponibilă online pe site‑ul revistei EgoPHobia
4 comments:
E postata recent povestirea?
Eu aveam pe undeva un volum mai vechi al autorului, dar nu am reusit sa parcurc vreo ceva din el. ceva cu Zeul Kvun.
In principiu, daca ar ajunge sa fie publicata o povestire ( ca e vorba de net, sau in orice forma tiparita) ar trebui sa indeplineasca anumite criterii. Dar daca tinem cont ca nici prin afara nu se respecta tot timpul criteriile astea si se mai "scapa" si pe acolo cate un text,
mai mult tinandu-se cont de numele autorului si faima construita in timp, asa ca de ce sa ne mire ca la noi se publica multe "petarde".
Pai daca ar selecta la singe textele cu se s-ar mai umple continutul revistelor?
Cred că e destul de recent publicată, am văzut revista anunțată pe Galileo online cred că acum două sau trei luni și mi-am salvat-o pe Kindle.
Mda, m-am gândit și eu la asta. Noi aici în România nici nu avem volumul suficient din care un editor să poată să selecteze suficient. Probabil merge cam așa: „a, trebuie să lansăm revista. ce texte avem? a, doar trei? băgați-le pe toate la înaintare”. Nu pot spune că nu înțeleg, și că n-aș face la fel în poziția lor, dar pe de altă parte autorul ăla n-o să învețe niciodată să producă ceva de calitate dacă nu-l refuză cineva, publicul n-o să mai cumpere a doua oară (sau hai, a treia) ceva cu texte proaste, și apoi editorul se miră de ce nu merge SF-ul în România și nu i se vinde revista...
Îmi pare rău că nu vă place ceea ce scriu, dar e un lucru firesc - fiecare om are propriile gusturi. Mie nu îmi place în mod deosebit SF-ul actual, ci acela care se scria în perioada anilor '50-'70 - prin urmare scriu ceea ce mi-ar plăcea să citesc. Scriu pentru că îmi place să o fac (normal că m-aş bucura ca şi altora să le placă ce scriu, nu sunt ipocrit, dar nu acesta este principalul motiv pentru o fac), iar cărţile mi le-am publicat pe banii mei (cu o excepţie), prin urmare nu trebuie acuzate editurile pentru calitatea scrierilor mele. În ceea ce priveşte revistele, nu publică orice le vine la redacţie - câteva texte sunt acceptate, multe sunt respinse (fireşte, criteriile de acceptare/respingere pot fi considerate subiective).
În ziua de azi, internetul şi societatea capitalistă au făcut ca publicarea să devină facilă - oricare dintre noi îşi poate expune gândurile pe un blog sau poate plăti pentru publicarea unei cărţi în tiraj mic. Desigur, asta nu îl face pe respectivul să devină automat scriitor demn de luat în seamă. În categoria sus-menţionată mă încadrez şi eu - scriu ce îmi place şi public/postez unde pot, unde găsesc apreciere, sau unde îmi permite buzunarul. Ca atare, nu pot decât să mă bucur că cineva a citit ceva scris de mine (chiar dacă nu i-a plăcut) şi a considerat că textul meu merită un comentariu (chiar dacă negativ) - iar pentru asta vă mulţumesc.
Și eu nu pot decât să mă bucur că oamenii continuă să scrie din plăcere și că găsesc unde să se exprime, chiar dacă nu sunt neapărat pe gusturile mele. Până la urmă singurii scriitori ratați sunt cei care nu au curajul să împărtășească lucrările lor cu publicul.
Mă bucur de asemenea că părerea mea nu a fost luată în nume de rău.
Post a Comment