Shūsaku Endō – Tăcere

După descoperirea Americii și a drumului către Indii, sfera de influență a puterilor europene crește exponențial, și odată cu ea creștinismul descoperă noi teritorii spre care să‑și trimită misionarii și să răspândească cuvântul Domnului. Totuși unele țări opun rezistență la noua religie; printre ele Japonia, care la început deschisese larg granițele corăbiilor europene încărcate de mărfuri și misionarilor care le însoțeau. Odată cu preluarea puterii de noul shogun Tokugawa însă, relațiile se răcesc brusc (cei care au citit romanul Shogun își pot aminti probabil unele detalii, surprinzător de aproape de realitatea istorică) și noua religie de import ajunge deodată pe lista neagră, cultul interzis, bisericile dărâmate și credincioșii forțați să se dezică de creștinism sub pedeapsa torturii și morții. În această atmosferă de incertitudine și frică ajung la Vatican zvonuri neliniștitoare despre Părintele Ferreira, care ar fi renunțat la credință după ce a fost supus la numeroase cazne de un „inchizitor” laic. Trei dintre foștii lui elevi la seminarul catolic din Lisabona se hotărăsc să facă lunga călătorie până în Japonia pentru a afla adevărul și a reaprinde flacăra credinței printre credincioșii abandonați.

Combinând documente istorice, scrisori și jurnale, cu propria viziune a evenimentelor, Shūsaku Endō reface în Tăcere drumul preotului Sebastião Rodrigues de la decizia de a părăsi Portugalia până când este capturat de autoritățile japoneze și pus să aleagă între credința și viața sa. Un drum de‑a lungul căruia tot ceea ce a învățat și în ce a crezut până la sosirea în Japonia e pus în mod constant la încercare. Paralela evidentă, care se repetă la nesfârșit în gândurile preotului, este cu viața lui Hristos: trădat japonezilor de creștinul apostat Kichijirō, părintele Rodrigues este purtat din temniță în temniță, umilit de preoții budiști și de mulțimile de gură-cască, interogat în fața guvernatorului din Nagasaki, ispitit cu promisiuni de libertate și iertare pentru ceilalți credincioși captivi, cu condiția să renunțe la credință. Cu fiecare pas, întrebarea lui Hristos pe cruce, „Doamne, de ce m‑ai părăsit?”, revine pe buzele preotului, care nu poate să conceapă că Dumnezeul iubirii ar rămâne nepăsător la suferințele credincioșilor săi.

Ar trebui pur și simplu să‑mi scot din minte cuvintele astea lipsite de sens, totuși de ce vocea aceea plângăreață îmi străpunge sufletul ca un ac ascuțit? Oare de ce le dă Dumnezeu acestor țărani sărmani încercări atât de grele precum persecuțiile și torturile? Nu, Kichijirō încerca să exprime ceva diferit, ceva și mai înfricoșător. Tăcerea lui Dumnezeu. Trecuseră douăzeci de ani de când începuseră persecuțiile. Pământul negru al Japoniei de cutremura de plânsetele creștinilor, era scăldat în sângele roșu al preoților, turlele bisericilor se prăbușeau, însă Dumnezeu rămânea tăcut în fața jertfelor atât de nemiloase care i se aduceau. Asta era problema care se ascundea în spatele întrebării lui Kichijirō.

În maniera obișnuită a scriitorilor japonezi, stilul este calm, aproape liric, observând în egală măsură pe de o parte frământările interioare ale protagonistului și chinurile creștinilor, pe de alta curgerea lină, indiferentă, a lumii exterioare. Contrastul acesta nu e lipsit de scop, subliniind de fiecare dată tăcerea lui Dumnezeu pe care o resimte din ce în ce mai acut Rodrigues. Similaritățile cu lumea de acasă pe care le observă în peregrinajul său forțat accentuează dezolarea sa.

Paznicii aceștia erau și ei oameni și, la rândul lor, erau nepăsători la soarta celorlalți. Păcatul, cugetă, nu e deloc ceea ce se crede a fi; păcatul nu înseamnă să furi sau să minți, ci să calci în picioare cu cruzime viața altuia și să uiți ce suferințe ai lăsat în urmă.

Oarecum surprinzător, eu am citit cartea într‑o manieră detașată, cu o vagă impresie că autorul pierde ceva esențial din vedere despre creștinism. Pentru cineva trăind în Occident e totuși ușor să considere subiectul demodat, departe de viața noastră de zi cu zi; din păcate însă persecuția celor de altă religie e în continuare larg răspândită pe glob, din Nigeria până la violențele recente din Irak. Un banc îmi revenea mereu în minte, cea care zice ceva de genul atunci când cineva vorbește cu Dumnezeu se numește rugăciune, dar când Dumnezeu îi răspunde se numește nebunie. Într‑un fel asta mi se părea nepotrivit, așteptarea aceasta a preotului a unui răspuns sau semn din partea divinității. Nu am pretenția să mă măsor cu nimeni în argumente teologice, dar din câte mai rețin, însuși Iisus Hristos îi avertizează pe apostoli să nu aștepte minuni și să fie sceptici cu cei care fac minuni în numele Său. În creștinism, virtutea supremă este iubirea, iar actul suprem de iubire al lui Dumnezeu a fost întruparea și sacrificiul pe cruce pentru oameni, cea mai importantă minune a Sa Învierea. Să fii creștin înseamnă să aspiri să devii asemenea lui Hristos; pentru a‑și arăta iubirea față de semeni, preotul ajunge de asemenea să sacrifice cel mai de preț lucru – și paradoxal, să pătrundă astfel esența credinței sale.

Probabil există multe alte moduri de a privi romanul, dar eu cred că asta e încheierea la care s‑a referit autorul. El însuși un creștin japonez, confruntat cu multe complicații și discriminare din această cauză, a făcut din experiența asta o sursă de inspirație literară. O explorare similară, mergând însă în direcția opusă, se găsește în alt roman al său pe care l‑am citit cu câțiva ani în urmă, Samuraiul, al cărui protagonist este menționat aici în treacăt, în notele de final.

Nota mea: 4.0

Mai târziu, după ce terminasem cartea și citeam diverse păreri pe internet, mi‑am amintit de alt fragment despre credință și relația lui Dumnezeu cu viața oamenilor, care sună cam așa:

Ajuns la capătul zilelor, un om privește înapoi urmele pașilor săi prin viață. În paralel se zărește un alt set de pași care știe că sunt ai lui Dumnezeu. Dar pașii aceia nu‑l însoțeau peste tot; în cele mai grele momente ale vieții se vede o singură urmă. Așa că îl întreabă pe Dumnezeu: Doamne, m‑ai însoțit toată viața, de ce când mi‑a fost mai greu m‑ai abandonat? Și răspunsul vine: Acolo unde vezi doar un rând de pași nu te părăsisem, ci te purtam în brațe.