Kurt Vonnegut - Slaughterhouse-Five

După încheierea celui de‑Al Doilea Război Mondial, soldații americani care au supraviețuit bombardamentelor din Dresda încearcă să‑și reia viețile smulse din rutină. Și aparent lucrurile reușesc să reintre pe făgașul normal: protagonistul Billy Pilgrim se căsătorește, preia afacerea socrului său optician și acumulează o avere suficientă pentru un trai lipsit de griji. Dar amintirea războiului nu se lasă ușor înăbușită: naratorul nenumit obișnuiește să sune noaptea la numere de telefon aleatoare ca să discute cu străini, iar Billy Pilgrim, după șocul unui accident aviatic și al morții soției, începe să povestească tuturor cum a fost răpit de extratereștrii și cum aceștia i‑au arătat că timpul și moartea sunt doar iluzii umane. So it goes.

I say, Why don’t you write an anti-glacier book instead? What he meant, of course, was that there would always be wars, that they were as easy to stop as glaciers. I believe that, too. And even if wars didn’t keep coming like glaciers, there would still be plain old death.

E destul de dificil să‑ți formezi o părere clară despre o carte complicată și în mod intenționat ambiguă ca Abatorul Cinci. Capitole de început și încheiere, redate din perspectiva naratorului, aici un alter‑ego al lui Vonnegut, încadrează (auto)biografia lui Billy Pilgrim, care se desfășoară neliniar, ca un pick‑up stricat al cărui ac nu mai poate urma șanțul gravat pe disc, ci sare aiurea înainte și înapoi. Urmând salturile haotice în timp ale conștiinței lui, alternăm între lunile în care fusese prizonier de război al naziștilor, viața ca membru respectat al comunității din Ilium (o aluzie, poate, la alt mare război, cel Troian?), devenit mai apoi un excentric privit cu exasperare, și perioada petrecută ca exponat într‑o grădină zoologică pe Tralfamadore. Iar în jurul lui moartea se manifestă în toate formele ei, de la deratizarea hainelor prizonierilor la decese banale, aproape comice în absurditatea lor, la bombardamentul devastator al Dresden‑ului la moartea finală a Universului, conștientizată de tralfamadorieni. So it goes.

Now, when I myself hear that somebody is dead, I simply shrug and say what the Tralfamadorians say about dead people, which is ‘So it goes.’

Ca și cu romanul Tăcere, citind Slaughterhouse-Five am simțit o senzație similară de distanțare de acțiune și de personaje. La fel ca acolo, romanul prezintă situații pe care puțini dintre noi le‑au trăit și care sunt greu de imaginat în toată grozăvia lor – și poate cel mai bine ar fi să nu ajungem să le experimentăm vreodată. Multe scene îmi vor rămâne totuși multă vreme întipărite în memorie, în ciuda tonului egal și modului obiectiv cu care sunt relatate, de altfel caracteristic pentru întregul roman. Peisajul lunar al orașului din ziua de după bombardament, golit de orice urmă de viață, așa cum arăta probabil și orașul Pompei după erupția Vezuviului, și mai târziu munca oribilă de dezgropare a rămășițelor carbonizate dintre dărâmături. Sau banchetul dat de câțiva prizonieri britanici pentru noii sosiți americani, îmbelșugat cu provizii de război, sub lumina lumânărilor germane făcute din seul celor executați în lagărele de concentrare. So it goes.

În paginile cărții, toți par a se pune de acord asupra unor puncte: războiul era inevitabil, ca curgerea lentă a unui ghețar; la fel incendierea Dresdei și a locuitorilor ei, deși războiul era deja pe sfârșite. Stoicismul și detașarea în fața ororilor războiului, acceptarea destinului inevitabil și a morții par să fie lecția de bază, desprinse din atitudinea lui Billy Pilgrim. Oamenii nu au liber arbitru, nimeni nu are, așa ne învață înțelepții tralfamadorieni prin intermediul lui Billy; cel mai bine e să ignorăm momentele rele și să ne concentrăm pe cele bune. Dar pe de altă parte întreaga carte se pronunță împotriva acestor axiome: momentele ‘bune’ pe care Billy le retrăiește sunt marcate de răul făcut altora, undeva în fundal, într‑o depărtare pe care el nu o percepe, dar pe care autorul o aduce subtil în discuție. Oare și celelalte concluzii sunt la fel de discutabile, privite dintr‑o perspectivă de ansamblu? Ca întotdeauna, cel mai important atribut al unei cărți bune este că obligă cititorii să mediteze și să caute propriile soluții la dilemele cărții, să cunoască oameni și vremuri complet diferite și să se întrebe cum ar fi reacționat în locul lor… Indiferent dacă avem doar o viață de trăit sau nenumărate, nu putem oare s‑o facem fără să distrugem și să rănim?

It is so short and jumbled and jangled, Sam, because there is nothing intelligent to say about a massacre. Everybody is supposed to be dead, to never say anything or want anything ever again. Everything is supposed to be very quiet after a massacre, and it always is, except for the birds.

Nota mea: 4.0