A te îndrăgosti este ceva atât de puternic, încât te face să uiți de aproape orice altceva, chiar și de realizarea revoluției. În loc să vrei să lupți și să distrugi, vrei să‑ți găsești pacea și să faci din viață o sărbătoare continuă. Deoarece Partidul știe că oamenii îndrăgostiți nu mai sunt complet sub controlul său, liderii săi au simțit întotdeauna o teamă profundă față de iubire.
Anchee Min
M‑am întâlnit prima dată cu scriitoarea Anchee Min citind romanul Împărăteasa Orhidee, pe care l‑am luat cu împrumut de la bibliotecă cu patru-cinci ani în urmă, înainte de a trece la cărțile în format electronic. Pe lângă subiectul exotic, pătrunzând între zidurile misterioase ale Orașului Interzis din Beijing, am fost impresionat de modul ei personal, direct și natural de a povesti. Romanul de față este cu atât mai personal, deoarece redă povestea autoarei însăși, de la copilăria în Shanghai până la evadarea în Statele Unite, cu ajutorul actriței Joan Chen. Urmărind etapele acelei tinereți în mijlocul Revoluției Culturale inițiate de Mao, cartea este structurată în trei părți, acoperind întâi anii de școală, plini de entuziasm pentru doctrină și Partid, apoi repartizarea obligatorie la ferma Focul Roșu, care erodează încet, dar sigur, încrederea ei în infailibilitatea sistemului, și în final selectarea drept posibilă actriță principală într‑o operă sponsorizată de Partid, „Azaleea Roșie”, care se dovedește o sarcină la fel de ingrată ca munca nesfârșită la câmp.
Poate mai mult decât povestea lui Anchee – Jadul Păcii – cartea e o mărturie dureroasă, de o claritate sfâșietoare, a restricțiilor și oprimării într‑un regim comunist. Chiar și pentru cineva care este oarecum familiarizat cu atmosfera toxică, cu urmărirea de către securitate, cu cenzura constantă a gândurilor și acțiunilor, cu așteptarea aprobării „de sus” pentru cea mai mică inițiativă, unele scene și situații sunt de‑a dreptul șocante. În prima parte, pe când Anchee avea probabil 10 - 15 ani, directorul școlii o forțează să‑și denunțe o profesoară drept agitator capitalist, și aceasta scapă la limită de gloata furioasă, instigată de director. Ajunsă la fermă, ia parte la un raid de noapte în care compania ei surprinde un cuplu în timpul actului sexual; ca pedeapsă pentru „viol”, bărbatul este executat, iar femeia înnebunește încetul cu încetul, ajungând să fie internată într‑un ospiciu. Nimeni nu e în siguranță, oricine poate deveni ținta bănuielilor dintr‑un simplu capriciu sau invidie; azi cetățean respectat, mâine încarcerat. Este de altfel ce se întâmplă în final cu consoarta lui Mao, tovarășa Jiang Ching, după moartea lui. Aici iese la suprafață lipsa de încredere a tradiției chineze față de femeile independente și puternice, superstiția veche că o femeie la conducere va duce la ruina regatului – o aluzie și la ultima împărăteasă a Chinei Imperiale, dintr‑un alt roman al lui Anchee Min, Împărăteasa Orhidee.
În timp ce‑mi spălam hainele, m‑am gândit cât de ușor mă putea distruge Lu, întocmind rapoarte false și presărând cuvinte ambigue în dosarul meu, la care numai șefii din Partid aveau acces. Cuvinte care mă puteau îngropa de vie. Cuvinte care, odată aflate în dosar, nu aveau să fie nicicând schimbate. Mă vor urma chiar și după moarte. Dosarul stabilea cine eram și cine urma să fiu. Era singura imagine a mea pe care Partidul o considera reală și demnă de încredere.
E greu de spus dacă situația s‑a îmbunătățit în jumătatea de secol care s‑a scurs de la acele evenimente. China arată mai deschisă către exterior, dar în același timp explozia tehnologiei digitale oferă noi posibilități de monitorizare a mișcărilor subversive. Acum e mult mai ușor să întocmești un „dosar” al cuiva, și nu numai în regimurile autoritare. Asta se întâmplă în fiecare moment cu paginile pe care navigăm, email‑urile și mesajele pe care le trimitem, like‑urile și pozele încărcate pe Facebook. Stocate pe termen nedefinit pe servere din toată lumea, viețile noastre sunt la dispoziția companiilor care le colectează, a partenerilor lor – și a oricui reușește să le spargă protecțiile.
Wong Sovietica urlă la Sunetul Ploii: Tu pur și simplu nu vrei să te obosești să o anchetezi, ești iresponsabil față de Partid. N‑ai și tu principii? Sunetul Ploii se așeză pe scaun și zise încet: Să spun întotdeauna da Partidului nostru, ăsta e principiul meu.
Imaginile puternice sunt doar o parte din fascinația poveștii, cealaltă venind din stilul simplu și personal al autoarei. Pe cât de mult trebuie să se cenzureze în afară, pe atât e mai deschisă în scris, fiecare scenă și gând străbătute de autenticitate ca un peisaj învigorat de lumina puternică a soarelui. Nu m‑am putut abține să o compar cu alte cărți, mi‑a venit în minte imediat Perdido Street Station, care, în ciuda lumii complexe și a descrierilor elaborate, rămâne în mare seacă. E surprinzător cât de bine se potrivesc frazele ei scurte și clare în acest context, deși am citit undeva că ar fi mai mult un efect secundar al faptului că scriitoarea nu cunoștea suficient de bine limba engleză atunci când scria romanul.
El zise: Cine crezi că sunt oamenii? Sunt niște cadavre umblătoare. Ce știu oamenii? Singurul lucru pe care‑l știu e frica. De asta au nevoie de autoritate. Au nevoie să li se spună ce să facă. Au nevoie de un împărat înțelept. Așa e de cinci mii de ani. Ei cred ceea ce conducătorii îi obligă să creadă. De asta există formule intelectuale. Operele sunt un mijloc de a le modela mințile, de a le fixa acolo unde trebuie să fie.
Departe de a vorbi doar despre comunism, Azaleea Roșie este de asemenea un roman de iubire, într‑o formă neconvențională, modelată de constrângerile exterioare și de regulile puritane ale Partidului. Tocmai din caracterul ascuns însă, pasiunea capătă noi forțe și metode de expresie. Într‑un fel, în viața lui Anchee, pasiunea și Partidul sunt două forțe opuse, care își contestă destinul ei și se întrepătrund precum conceptul taoist de Yin și Yang, supunerea față de autoritate făcând cu timpul loc nevoii de libertate și rebeliunii iubirii. Asemenea mici acte de răzvrătire față de viziunea Partidului apar la toate personajele, chiar și la rivalele lui Anchee, reflectând nevoia umană de individualitate și intimitate. Despre iubirile și dezamăgirile lui Anchee însă nu are rost să vorbesc aici, prefer ca fiecare să citească cartea și să le descopere prin propria perspectivă, așa cum le‑a trăit și povestit ea.
Post a Comment