Se prăvălea șuierând, despicând fără greutate aerul și întinderea cerului. Ținta era din ce în ce mai clară, din ce în ce mai mare, cu cât timpul și viteza o aduceau mai aproape. Clipa de dinaintea impactului a fost ultima în care lucrurile s‑au mai aflat în starea lor firească. Apoi, lumea celor văzute s‑a dezintegrat.
După căderea comunismului în ultimul deceniu al secolului XX repercusiunile s‑au făcut simțite mulți ani în Europa de Est. Dacă Uniunea Sovietică s‑a destrămat în general pașnic, nu se poate spune același lucru despre Iugoslavia, care s‑a sfâșiat violent într‑o explozie de intoleranță religioasă și naționalistă. Unul dintre conflictele cheie din acei ani sângeroși a fost asediul orașului Sarajevo, blocat și bombardat de forțele sârbe timp de aproape patru ani. Una din bombele lansate de pe dealuri lovește din plin un magazin, omorând pe loc douăzeci și doi de oameni care așteptau la coadă. Văzând acea scenă de carnaj din locuința sa, violoncelistul se hotărăște pe loc să cinstească victimele nevinovate și începe să cânte piesa Adagio in Sol Minor de Tomaso Albinoni pe locul unde căzuse obuzul timp de douăzeci și două de zile, câte una pentru fiecare mort.
După apariția din prolog, violoncelistul fără nume, dar bazat pe un personaj real, se retrage în fundal, lăsând loc celor trei protagoniști, de data asta ficționali, între care alternează capitolele romanului. Prezența lui continuă să lege însă cele trei fragmente de viață care se desfășoară mai mult sau mai puțin în paralel, pe durata acelor zile în care violoncelistul înfruntă bombele și gloanțele necruțătoare. Prima este Săgeată, o tânără de aproape treizeci de ani care înainte de război făcea parte din echipa de tir a universității. După declanșarea conflictului s‑a decis să participe la apărarea orașului și acum o găsim cu pușca în mână, vânând cu precizie de neegalat atacatorii de pe dealuri, doborându‑i când se așteaptă mai puțin. Ea primește de la comandantul ei misiunea delicată de a‑l ține în viață pe violoncelist, căci acesta este convins că asediatorii vor trimite un lunetist să‑l reducă la tăcere. Kenan este un soț și tată care, măcinat de teamă, trebuie să parcurgă drumul periculos până la izvoarele de la fabrica de bere pentru a se reaproviziona cu apă pentru familie și o vecină în vârstă. Iar Dragan, un bătrân care a reușit să‑și trimită familia la adăpost în Italia, parcurge un drum la fel de nesigur pentru a mânca gratis la fabrica de pâine unde lucrează de la declanșarea ostilităților.
Pe zi ce trece e din ce în ce mai puțin sigur că orașul pe care și‑l amintește a existat cu adevărat. E o amintire care se pierde încetul cu încetul, la fel ca apa ținută în căușul palmelor, iar atunci când se va fi scurs toată se întreabă ce va mai rămâne. Nu știe cum va fi să trăiască fără a‑și aminti cum era odată viața, cum era pe vremea când trăia într‑un oraș frumos.
Deși cele trei povești nu mi s‑au părut la fel de interesante ca acțiune – Săgeată are de departe cel mai important arc din acest punct de vedere – și destul de inegale emoțional de‑a lungul cărții, ele se completează foarte bine reciproc, acoperind diverse aspecte ale traiului sub asediu. Autorul a avut grijă să selecteze personaje de diverse vârste, acoperind tot spectrul de la tineri la vârstnici, și diverse roluri, de la combatanți la civili. În ciuda detaliilor personale, cei trei pot fi cu ușurință interpretați ca modele ale tuturor celor care suferă în conflicte provocate de alții și se luptă să‑și păstreze identitatea și demnitatea în fața fricii, foamei și morții – cum ar fi în prezent războiul civil din Siria. La veridicitate contribuie în mare măsură talentul autorului de a descrie scenele cu o pregnanță impresionantă și fără precizări inutile. Eu m‑am simțit ca și cum le‑aș fi văzut cu proprii ochi sub o lumină puternică, iluminând cu claritate cele mai mici detalii, cum mi se întâmplă de obicei cu scenele bine scrise.
– Cunoașteți diferența între un optimist și un pesimist? întrebase apoi mama Eminei, uitându‑se la Jovan, care părea să mai fi auzit asta înainte. Pe buze îi apăruse un zâmbet.
– Pesimistul spune:
vai, lucrurile nu ar putea să fie mai rele de atât, iar optimistul răspunde:nu te întrista, se poate și mai rău.
Din numeroasele momente tensionate și încărcate emoțional, o temă clară se conturează pentru a defini romanul: supraviețuirea. Mă refer aici mai puțin la cea fizică, la jocul constant de‑a șoarecele și pisica pe străzile orașului atacate constant de lunetiști ascunși. Supraviețuirea de care vorbește romanul la toate nivelele este cea morală și spirituală, a unui mod de viață amenințat constant nu numai de moartea concretă a locuitorilor, ci mai ales de moartea simbolică a amintirilor acestora, de transformarea unei comunități echilibrate într‑una măcinată de ură și teroare, unită împotriva agresorilor, dar distrusă în interior, care odată cu terminarea asediului nu ar mai fi în stare să‑și regăsească liniștea. Împotriva acestei decăderi spirituale luptă violoncelistul prin muzica lui, și prin artă fiecare personaj regăsește o parte din fericirea atemporală dinainte de război la care speră să se poată întoarce. Tot supraviețuirea morală o motivează pe Săgeată să adopte această poreclă, pentru ca numele ei adevărat să rămână neîntinat de crimele pe care trebuie să le comită zilnic o apărătoare a orașului. Un roman puternic, care ne reamintește de esența vieții din spatele zgomotului și agitației zilnice.
Daca orașul moare, nu va fi din cauza celor de pe dealuri, ci din cauza celor din vale. Se va întâmpla când vor uita că sunt oameni, când se vor crede câini fiindcă sunt tratați ca niște câini. Când se vor mulțumi să trăiască în moarte, să se poarte ca și cum ar fi ceea ce vor cei de pe dealuri să fie, atunci va muri de fapt Sarajevo, om după om.
Post a Comment