Născut în Irlanda dintr‑un tată protestant și o mamă care și‑a păstrat în secret religia catolică, Roger Casement își pierde mama pe care o adora de la o vârstă fragedă. Crescut în continuare de rude, tânărul păstrează vie amintirea poveștilor fascinante ale tatălui său despre campaniile în India, care îi trezesc dorința de aventură. Cuplată cu idealismul de adolescent, aceasta îl împinge la douăzeci de ani să se îmbarce pe un vapor spre inima Africii, pe care o explorează alături de pionieri faimoși ca Henry Morton Stanley, sperând să aducă civilizația și iluminarea triburilor sălbatice. Aici se lovește însă de realitatea crudă de la fața locului: regimul dur de exploatare impus de regele Belgiei Leopold al II‑lea distruge sistematic comunitățile pentru profitul coroanei și al indivizilor certați cu legea care au găsit aici o lume lipsită de autoritate în care își pot dezlănțui instinctele violente. Astfel, în calitate de consul al Marii Britanii, Roger ajunge să‑și dedice viața expunerii acestor crime împotriva umanității în speranța că presiunea guvernului britanic, puterea mondială la acea dată, va face dreptate acelor năpăstuiți. După Congo urmează jungla Amazoniei; mai târziu în Roger se trezește spiritul naționalist și începe să militeze pentru independența Irlandei, în a cărei situație, inclusă cu forța în Imperiul Britanic, vede o clară paralelă cu triburile lipsite de libertate, tradiție și cultură. Acțiunile lui îl pun însă în conflict cu țara pe care o servise cu loialitate până atunci, și ultimele sale luni de viață vor fi petrecute în detenție, judecat pentru înaltă trădare.
Mario Vargas Llosa ar trebui să fie un nume cunoscut cititorilor înfocați, în special după ce a primit în urmă cu câțiva ani Premiul Nobel pentru Literatură. E unul dintre scriitorii mei preferați, deși nu pot spune că‑mi plac romanele lui în mod necondiționat. Unele sunt superbe, redând cu o veridicitate dureroasă episoade tumultoase de istorie (ca Sărbătoarea Țapului) sau istoriile încâlcite ale unor familii (Conversație la Catedrala), altele de inspirație autobiografică (Orașul și câinii sau Mătușa Julia și condeierul), în fine altele, puține din fericire, care m‑au lăsat complet rece (Casa Verde). Din păcate Visul celtului, cel mai recent roman al său, înclină pentru mine destul de mult spre ultima categorie.
Să fie așa toată Istoria? Cea care se învață la școală? Cea scrisă de istorici? Un produs mai mult sau mai puțin idilic, rațional și coerent din ceea ce în realitatea crudă și dură nu a fost altceva decât un amestec haotic de planuri, întâmplări, intrigi, evenimente neprevăzute, coincidențe, interese multiple, care au cauzat schimbări, răsturnări de situație, înaintări și reveniri, întotdeauna neașteptate și surprinzătoare față de ceea ce a fost gândit sau trăit de către protagoniști.
Nu pot spune că are o problemă majoră, dar sunt numeroase probleme mici care contribuie la o impresie nu tocmai favorabilă. Să luăm de exemplu structura romanului, care alternează între capitolele impare pe care Roger le petrece la sfârșitul vieții în închisoarea britanică, rememorând puncte cheie ale vieții și regretând decizii care acum par complet nesăbuite, și capitolele pare care acoperă cronologic viața lui de la naștere la încarcerare. Inevitabil, pe măsură ce avansăm spre finalul cărții, anumite episoade se repetă, astfel că, până ajungem la revolta irlandeză știm deja mai tot ce urmează să se petreacă. Capitolele pare sunt în plus încărcate de multe relatări seci ale evenimentelor și lungi enumerări, cu un ritm destul de încet. Cele impare sunt mai emoționale și concentrate și mi‑au plăcut mai mult; cred că romanul ar fi fost mult mai bun dacă autorul s‑ar fi limitat la această perspectivă.
Prezența lui Roger ca personaj principal are alte efecte secundare: atrocitățile la care e martor și pe care le denunță în fața opiniei publice sunt cumva diminuate prin perspectiva lui și n‑am reușit să le simt impactul emoțional complet; ca la știri, senzația este de statistică în care dramele individuale se topesc și‑și pierd semnificația. De numeroase ori mărturisește că îi e frică pentru viața lui, dar noi ca cititori știm deja că a trecut cu bine prin acele momente, un alt efect ratat. Pe cât de complex și minuțios este construit Roger, pe atât celelalte personajele, printre care se numără inclusiv personalități faimoase ca Joseph Conrad și George Bernard Shaw, au prea puțină consistență. De multe ori sunt descrise pe o pagină pentru ca apoi să dispară complet din peisaj – iar viața lui aventuroasă se traduce într‑un număr uriaș, greu de estimat, de astfel de apariții scurte despre care aflăm prea puțin.
Și ajungem astfel la punctul care mi s‑a părut cel mai neverosimil din tot romanul. Dacă nu v‑ați prins din timiditatea lui Roger în fața femeilor și din absența relațiilor amoroase din tinerețea lui, aflați că Roger a fost homosexual. Eu unul am bănuit asta destul de repede, cunoscând pe lângă aceste indicii obiceiul lui Llosa de a introduce în romanele sale un personaj sau cel puțin o scenă de acest gen. Conform jurnalelor sale, devenite în final o armă folosită de britanici ca să‑i strice reputația și să amuțească cererile de grațiere, Roger a dus o viață destul de promiscuă, agățând și plătind tineri pentru sex. În mare autorul reușește un portret destul de convingător al frământării lui interioare, de la conflictul între nevoile sexuale și moralitatea strictă creștină la nostalgia de a nu fi avut niciodată o familie sau o relație de durată. Pentru jurnale însă, Llosa alege o bizară soluție de mijloc care nu rezolvă nimic: ne spune că multe din escapadele sexuale descrise între paginile lui ar fi de fapt fantezii ale lui Roger și nu episoade reale sau invenții ale calomniatorilor. Mie mi se pare că încearcă să împace două puncte de vedere opuse fără să rezolve nimic: dacă Roger a consemnat doar fapte reale (după cum afirmă ultima cercetare grafologică a jurnalelor), Llosa îi diminuează inutil experiențele; dacă jurnalele sunt falsificate în schimb îi pune în cârcă o vină pe care n‑o are. Și în plus cine ar descrie într‑un jurnal niște fantezii drept amintiri veritabile?!
Patriotismul îți lua mințile. Alice făcuse această afirmație într‑o dezbatere încinsă în casa ei din Grosvenor Road, într‑una din acele nopți albe de care Roger își amintea cu nostalgie. Ce zisese, mai exact, Alice?
Nu trebuie să lăsăm patriotismul să ne ia mințile, rațiunea, inteligența.Cam așa ceva. Dar își aminti și de intervenția ironică a lui George Bernard Shaw, de înțepătura adresată tuturor naționaliștilor irlandezi prezenți acolo:Nu se pot împăca, Alice. Nu te minți singură: patriotismul e o religie, e certat cu rațiunea. E pur obscurantism, un act de credință.
Trecând pe lângă aceste scăpări, romanul atinge multe teme sociale care sunt din păcate relevante până în zilele noastre: exploatarea săracilor și a celor mai puțin educați de țările civilizate în numele progresului, toleranța față de cei diferiți de noi (atât rasială, cât și religioasă sau de orientare sexuală), pericolele fanatismului, chiar îmbrăcat în haina aparent legitimă a patriotismului și a luptei pentru independență. Ceea ce mi se pare fascinant și în același timp paradoxal la Roger este cum a luptat atât de lucid pentru eliberarea băștinașilor de violență și sclavie, pentru ca mai târziu să se lase copleșit de un naționalism prost plasat, după părerea mea, trezindu‑se captiv în ițele unei revolte fără șanse de izbândă care i‑a adus decăderea și moartea – un idealist până la capăt. Poate cea mai valoroasă lecție cu care ar trebui să rămânem este formulată în notele de încheiere de autor, și anume că pe unii oameni trebuie să‑i acceptăm așa cum sunt, atât cu îngerii cât și cu demonii din personalitatea lor.
Post a Comment