În secolul turbulent dinaintea căderii Constantinopolului, zona în care acum se află Albania era fragmentată sub stăpânirea a zeci de mici prinți, legați prin alianțe fragile de sânge și despărțiți de rivalități meschine și lupte frecvente. Pe domeniul contelui Stres Gjika, un proiect care pare destul de neînsemnat, construcția unui pod peste Ujana cea Rea, răscolește temeri și animozități profunde care culminează cu o posibilă crimă și zidirea trupului mortului la baza podului. Undeva în fundalul acestei drame, puterea otomană își întinde influența asupra acestei regiuni, profitând de conflictele între conducătorii creștini și de slăbiciunea Bizanțului.
Autorul albanez Ismail Kadare este probabil puțin cunoscut în România, totuși destule dintre romanele sale au fost traduse și talentul său a fost recunoscut prin câteva premii literare și nominalizări la Premiul Nobel. Deși mai greu de digerat față de alți autori populari, am fost impresionat de cărțile lui, de la gravitatea temelor la stilul lor, și Podul cu trei arce confirmă calitățile lui. Scris din perspectiva călugărului Gjon ca o cronică a clădirii podului peste Ujana cea Rea – un echivalent de jurnal sau editorial contemporan – romanul beneficiază din plin de acest punct de vedere personal al unui om mai educat, care se străduiește să transmită cu obiectivitate evenimentele, dar în același timp să le interpreteze în nota corectă, să înlăture impresiile superficiale ale sătenilor și să ajungă la miezul problemelor – și nu uită să consemneze propriile reflecții și temeri despre un viitor incert și amenințător.
La prima vedere, tema romanului e sfidător de evidentă, împrumutată dintr‑o legendă locală pe care noi românii o putem recunoaște cu ușurință: cea a Meșterului Manole. Ca și acolo, podul peste Ujana la care se lucrează cu zel în cursul zilei este stricat de câteva ori în cursul nopții în mod misterios, în ciuda paznicilor, și constructorii decid să se facă un sacrificiu uman pentru a asigura stabilitatea podului. Dar în spatele mitului devenit realitate se ascund interese ascunse; autorul adaugă astfel un nivel de adâncime baladei care s‑a inspirat probabil din motive atât păgâne cât și creștine. Legenda e folosită aici pe post de propagandă: repetată de suficiente dăți, insuflă în mintea gloatei ideea că jertfa poate fi acceptată, e ceva normal, ba chiar singura soluție în situația actuală. O interpretare cinică, dar realistă, care se regăsește de mai multe ori de‑a lungul poveștii, începând cu călugărul rătăcitor care tălmăcește criza unui epileptic drept semn divin că peste râu trebuie construit un pod, punând astfel în mișcare evenimentele.
În vreme ce discutam așa, am simțit deodată impulsul nebunesc să‑l prind de gulerul veșmântului, să‑l târăsc la picioarele podului și să‑i urlu în față: societatea aceea nouă, despre care mi‑ai vorbit într‑o zi, cea a băncilor și procentelor, societatea care va împinge omenirea cu o mie de ani înainte, are mâinile mânjite de sânge. I‑am spus toate acestea în gând, ba chiar i‑am așteptat și răspunsul:
Ca toate societățile, călugăre.
De altfel întreaga carte stă sub semnul dualității, al conflictelor la toate nivelele. În centru se găsește competiția mocnită dintre „Bărci și plute”, firma care asigura trecerea podului cu barca, și noii-veniți care clădesc podul și îi vor scoate curând de pe piață. Fentele dintre aceștia se desfășoară în opinia publică, într‑o modalitate ciudat de similară cu dezbaterile propagandistice moderne. Lupta lor mocnită îi aduce aminte călugărului Gjon de o încleștare între un crocodil și un tigru de care i‑a povestit un călător. Iar la un nivel superior se conturează conflictul dintre structura fragmentată a micilor comunități din Arber și masivul imperiu Otoman, despre avansul căruia primim în mod regulat vești. Spre final, după ce podul e finalizat și începe să fie acceptat de sătenii reticenți, atenția povestitorului se îndreaptă din ce în ce mai mult asupra otomanilor, prevăzând puterea lor copleșitoare și inevitabilitatea stăpânirii lor asupra regiunii.
În spatele zâmbetelor și politeții lor e ceva înșelător. Căci nu degeaba, în croiala hainelor lor de mătase, în turbane, în șalvari și‑n dolman nu există nici o tăietură dreaptă, nici un colț sau unghi ascuțit. Totul e vălurit și făcut în așa fel încât să‑și poată schimba oricând forma. Sub un asemenea veșmânt înșelător este greu să deosebești mâna care ține un hanger de cea care ține o floare. Și, la urma urmei, cum poți să pretinzi sinceritate de la un popor care‑și ține ascunsă obârșia, adică propriile femei?
Întreaga poveste și podul în special este astfel un simbol al tensiunii continue dintre trecut și tradiție pe de o parte și viitor, schimbare și progres pe de alta. Ignorând dorințele noastre, de multe ori schimbarea vine fără să o putem opri, indiferent dacă e spre bine sau rău, indiferent dacă o intuim sau suntem luați prin surprindere. Singurele minusuri pe care i le‑am găsit, destul de minore de altfel, au fost câteva concepte și expresii care mi s‑au părut prea moderne în gura unui călugăr din evul mediu; în rest însă o carte scrisă excelent și care tratează o temă universală care‑i garantează relevanța în ciuda cadrului îndepărtat în timp.
Mă gândesc uneori că, dacă podul ar avea suflet, s‑ar întrista peste poate văzându‑ne și ar lua‑o la goană ca o jivină hăituită. Curcubeul, vechea lui înfățișare și poate spiritul lui, pe care, slavă Domnului, n‑ar putea nimeni să‑l întrupeze și, cu atât mai puțin, să‑l lege în lanțuri, nu e totuși înfricoșător, fragil și de neînțeles pentru oameni?
Post a Comment