După moartea fulgerătoare a soțului la Tokyo, Etsuko se refugiază la țară în casa socrului ei din Maidenmura. Gospodăria îi mai adăpostește pe Kensuke, fratele mai mare al fostului soț, soția acestuia Chieko, soția fratelui mai mic, Asako, cu cei doi copii, și doi servitori, Saburō și Miyo. Relațiile dintre ei sunt reținute și oarecum tensionate sub privirea aspră a lui Yakichi, capul familiei care trăiește încă cu amintirea stagiului în marina comercială. Sub masca obedienței față de acesta, Etsuko dezvoltă o viață interioară paralelă, atât de bine izolată încât jurnalul ei debordează de reflecții idilice despre viața la țară în timp ce în suflet o apasă plictiseala și lipsa de iubire. În curând văduva începe să devină interesată de tânărul Saburō, fără să găsească însă ocazia sau curajul de a‑l aborda. Atunci când se descoperă că acesta preferă compania lipsită de complicații a celeilalte servitoare, gândurile ei iau o turnură periculoasă spre obsesie și chinuire de sine.
În lipsa acțiunii și cu destul de puține momente care reflectă cultura și societatea japoneză postbelică, Sete de iubire se remarcă prin excelentul studiu psihologic al unui singur personaj, enigmatica Etsuko. Respinsă de soțul ei în timpul vieții în favoarea altor relații, ea se răzbună și găsește o ciudată împlinire fiindu‑i alături în perioada bolii, ultima femeie pe care el ar fi dorit‑o alături – dar nici una dintre aventurile lui nu are tăria de a‑l îngriji și urma în secțiunea de boli infecțioase. După moartea lui se simte eliberată, dar rănile căsniciei nefericite o urmăresc chiar dacă e prea puțin conștientă de ele. Își dorește o iubire perfectă, dar o găsește în imaginație nu în realitate; în loc de fericire, Etsuko simte inconștient nevoia de a se chinui interpretând în fel și chip gesturi minore ale lui Saburō, durerea fiind singura formă de iubire pe care a cunoscut‑o până atunci. Contrastul cu atitudinea relaxată, aproape indiferentă, a lui Saburō față de dragoste servește de asemenea să sublinieze adâncimea rănilor ei, care nu‑și mai pot găsi o vindecare pe o cale naturală, capcana în care se închide singură. Un suflet chinuit cu o poveste tragică care nu se putea încheia într‑un fel bun.
Sau oare, în fapt, nu orașul în sine o îngrozea pe ea, ci însăși viața? Viața – această mare nesfârșită, încărcată de fel și fel de resturi plutitoare, capricioasă, violentă și totuși de un albastru veșnic limpede.
Deși autorul nu atinge subiectul și probabil n‑a fost intenția lui principală, se poate ghici un grad de vinovăție al societății japoneze în care bărbatul are un rol predominant și femeia prea puține de zis despre propriile dorințe. Am fost de câteva ori iritat de interludiile moralizatoare, care par să pună întreaga vină în spatele ei, dar în mare talentul său de a reprezenta sentimentele femeii este impresionant și greu de egalat.
Post a Comment