Cândva la finalul lui 2019, pe vremea când încă citeam regulat, am împrumutat romanul O lume se destramă de la Bookster fără să știu prea multe despre carte sau despre autor. Considerat un exemplu de excepție de roman african, unul din primele care a atins renume mondial, ne prezintă viața tribală din Nigeria de sud‑est prin perspectiva războinicului Okonkwo din clanul Umuofia, a familiei lui și sătenilor.
Viața lui Okonkwo cunoaște numeroase întorsături și momente de cumpănă. Urmaș al unui tată leneș, care nu i‑a lăsat moștenire nici rădăcini de igname, nici o glie în care să le planteze pentru a‑și întreține familia, Okonkwo s‑a făcut remarcat de tânăr ca luptător și apoi prin hărnicia lui, aproape o furie încrâncenată de a se ridica deasupra reputației tatălui său. La maturitate devine un membru respectat și de încredere al satului, cu destule igname pentru mai multe soții și copii, dar în același timp sever cu fii săi, în care regăsește defectele și delăsarea părintelui.
Un incident neprevăzut în care omoară fără să vrea un membru al tribului duce la exilarea lui timp de șapte ani. La întoarcere însă viața din sat se schimbase într‑un mod neașteptat și irevocabil: sosirea misionarilor creștini crease o fisură între membrii comunității. Tot mai mulți se alătură misiunii nou-construite, inclusiv fiul lui Okonkwo, pe care acesta îl mustra constant din cauza „lenei”, iar bătrânii satului nu sunt siguri dacă sau cum ar trebui să reziste acestor străini cu obiceiuri atât de stranii pentru ei.
Dar în noaptea aceea era liniște si întuneric. În toate cele nouă sate crainicul satului bătea din ogene și anunța bărbații să se ducă la întâlnirea de a doua zi dimineața. Pe patul său din bambus, Okonkwo încerca să își dea seama despre ce fel de lucru grabnic era vorba: vreun război cu clanul vecin? Acesta era motivul cel mai probabil, iar lui nu‑i era frică de război. Era un om de acțiune, un bărbat războinic. Spre deosebire de tatăl lui, nu se speria dacă vedea sânge. În ultimul război purtat de Umuofia, el fusese primul care se întorsese acasă cu un craniu de om. Era cel de‑al cincilea, și Okonkwo mai avea încă multe zile înainte. La ocazii speciale, precum înmormântarea vreunui om faimos din sat, obișnuia să‑și bea vinul de palmier din primul craniu pe care‑l câștigase.
În ciuda succesului, pe mine romanul m‑a impresionat prea puțin. Felul în care e structurat și tonul impersonal cu care e relatat n‑au reușit să îmi inspire empatie sau interes pentru personaje sau pentru puțina acțiune de care avem parte. Structural, romanul zăbovește prea mult în introducere, prezentându‑ne satul și familiile care trăiesc acolo, obiceiurile localnicilor, miturile și viața lor de zi cu zi. Intriga, momentul în care Okonkwo îl ucide pe tânărul Ikemefuna, are loc de‑abia undeva pe la jumătatea romanului, iar conflictul culminant între Okonkwo și misionari e atât de aproape de final că nu lasă spațiu pentru examinarea consecințelor asupra familiei lui sau a întregului sat.
O introducere extinsă nu e neapărat ceva negativ, în special atunci când povestea se desfășoară într‑o cultură complet străină cititorului, dar autorul folosește un stil sec și distant, descriind cu precădere acțiuni externe, aspecte vizibile ale personajelor, și prea puțin reacțiile lor emoționale. Am rămas cu impresia că citesc un tratat antropologic despre aceste triburi, care se mulțumește să consemneze fapte la nivel obiectiv fără să le atașeze prea multe interpretări sau motivații profunde, în care protagoniștii reprezintă arhetipuri, nu niște oameni unici și complecși.
E adevărat că un copil aparține tatălui său. Dar când tatăl își bate copilul, acesta caută înțelegere în coliba mamei sale. Când lucrurile merg bine și viața e plăcută, omul aparține locului unde s‑a născut tatăl lui. Dar când e copleșit de durere și amărăciune, acesta caută adăpost în ținutul mamei sale. Mama ta e aici ca să te apere. E înmormântată aici. Și de aceea spunem că mama e mai presus de toate. Și vreau să te întreb, Okonkwo, e oare bine să te înfățișezi cu fața tristă mamei tale și să‑i refuzi mângâierea? Fii atent să nu cumva să‑i superi pe cei morți. Datoria ta e să‑ți alini soțiile și copiii și să‑i duci înapoi în pământul tatălui tău, după șapte ani. Dar dacă vei lăsa durerea să te copleșească și să te bage în mormânt, vor muri cu toții în exil.
În final, dacă intenția romanului era să‑mi stârnească compasiunea față de această lume destrămată fără drept de apel de evenimente externe, nu și‑a atins scopul. Poate e vina mea, dar cu greu aș putea simți simpatie față de o societate care omoară copiii gemeni din cauza unor superstiții și își alungă bătrânii bolnavi de cancer să moară singuri în junglă. Dacă vă interesează subiectul colonizării Africii, aș recomanda cu căldură romanul Râul care ne desparte în locul acestuia.
Post a Comment