Surghiunit dintre Cei Mari în lumea oamenilor în urmă cu nenumărate veacuri, zeul Haiganu rătăcește de atunci fără noimă printre aceste ființe inferioare lui, chinuit necontenit de vocile lor care‑i pătrund în minte, mereu, fără oprire, un fluviu de vaiere și durere pe care Haiganu trebuie să‑l asculte. Uneori, când gemetele lumii îl copleșesc, sau oameni nesăbuiți încearcă să‑l păcălească, puterea nimicitoare a lui Haiganu nu mai poate fi ținută în frâu, o lumină albă țâșnind din singurul lui ochi și arzând totul în cale‑i. Dar în ultima vreme din torentul năucitor s‑a desprins o voce, deosebită de restul, singura care îl alină pe Haiganu cu povești, ținând la depărtare corul chinuitor al celorlalți pentru prima oară de când pribegește printre oameni. Așa îl cunoaște Haiganu pe Zourazi, un fiu de mag prins de Dekibalos printr‑o vrajă a lui Moroianu, laolaltă cu mulți alții copii.
Romanul de față s‑a născut întâi sub forma unei benzi desenate, un proiect rar pe piața românească, care n‑a avut cine știe ce tradiție în acest sens din partea autorilor sau cerere din partea publicului. Inspirația a venit din folclorul românesc, în special din basmul lui Harap Alb și vechile zeități dacice, deși romanul se îndepărtează semnificativ de aceste surse. Cu singurul său ochi în frunte, Haiganu e modelat după Ochilă, dar, cel puțin deocamdată, nu îi întâlnim pe ceilalți însoțitori fantastici ai lui Harap Alb, și nici pe Harap Alb însuși. Împăratul Roșu în schimb este prezent la marginea povestirii, o amenințare care își țese pe ascuns planurile de a cotropi lumea. Dekibalos poartă numele celui mai faimos rege dac – ultimul de altfel, învins de împăratul Traian – dar setea lui de sadism și sânge are prea puține legături cu personajul istoric. Moroianu se leagă de folclorul mai recent, invocând moroiul, un soi de zombi autohton, atât cu numele, cât și prin comportament. Panteonul geto-dacic este prezent în numele Celor Mari: Gebeleizis, Derzelas, Pleistoros, Neris, Bendis; dar zeitățile în sine nu intervin în cursul acțiunii, ci sunt doar invocate în rugi și farmece.
Astfel lumea romanului este complexă și detaliată, populată cu diverse seminții de oameni și animale, de la magi la pitici, de la grifoni la cerbi cu blana acoperită de nestemate. În spatele acestui spectacol variat și colorat se întrezărește însă un fundal sumbru și nihilist, în care viața omului e lipsită de valoare și sens, și însăși zeii întrezăresc și se tem de eventuala lor moarte, odată cu sfârșitul acestei lumi – o atitudine ce se regăsește mai degrabă în mitologia nordică, căci dacii întâmpinau moartea cu bucurie.
Haiganu nu găsea nimic să‑i spună. Aproape că‑i dădea dreptate. Așa e. Viața oamenilor nu are niciun sens. E ca și când cineva a construit din plictiseală ori din cine știe ce motive greu de înțeles un zid într‑o pădure. Apoi a plecat. Mușchii s‑au cățărat pe zid, iarba a crescut în jurul lui, copacii și‑au lăsat frunzele să cadă peste el, gângăniile și‑au făcut cuib în crăpăturile lui… Dar zidul, în sine, nu are niciun sens. Și, încet‑încet, ploile vor mușca din el, piatra se va măcina, iar din zidul neștiut de nimeni nu va mai rămâne nimic. Nu azi sau mâine. Cândva. Natura are tot timpul din lume și are rosturile ei. Zidul, în schimb, nu are niciun rost. Și se va nărui așa cum se va nărui și mușuroiul omenirii, această bubă stranie apărută pe cocoașa lumii.
Atunci va fi, în sfârșit, liniște, făcu ceva în mintea lui Haiganu.
Originea romanului în paginile unei benzi desenate se face simțită în ritmul rapid, cu scene scurte, urmărind alternativ mai multe personaje în fiecare capitol. Mie unul mi s‑a părut că ritmul a fost prea alert, fragmentând excesiv fluxul narațiunii. Ca cititor, de‑abia reușești să te orientezi despre cine e vorba și unde ne aflăm, că imaginea sare în altă parte, peste mări și țări, uneori într‑un loc complet nou, despre care n‑am auzit până acum decât câteva zvonuri rătăcite.
Paradoxal, bogăția de personaje și decoruri mi s‑a părut că dăunează per total romanului, pentru că nici unul nu este explorat în profunzime, suficient ca să ne atașăm cu adevărat de el. La peste un an de când am citit romanul, o altă lectură pre-pandemie, rețin foarte puține despre Zourazi, în afară de câteva tușe generice de băiat orfan care se atașează de prima figură paternă la îndemână, și se joacă periculos, cu entuziasm juvenil, cu puterile magice moștenite din partea tatălui său. Haiganu e mai nuanțat, dar rolul lui în roman e limitat de propria ezitare continuă, un amestec de teamă de Furia Oarbă dezlănțuită și de șovăire în a se asocia cu oamenii, care până acum au fost o sursă continuă de dezamăgire și chin. O aluzie repetată în momente cheie, care va fi probabil crucială în romanele următoare, este că un mod de a opri Fluviul Șoaptelor și a căpăta liniște odată pentru totdeauna ar fi… ca omenirea să dispară! Nu m‑ar surprinde ca Haiganu să o apuce pe o astfel de cale apocaliptică – sau să fie împins în această direcție.
Culmea, personajele negative mi‑au părut mai bine definite, poate tocmai pentru că o singură tușă groasă e suficientă: cruzimea lui Moroianu și fanatismul nimicitor a lui Dekibalos sunt ușor de transmis, iar autorul o face în mod repetat și convingător, în imagini de un grotesc viu, demne de benzile desenate.
În schimb aș zice că în aceasta primă parte s‑a pus prea mult accent pe descrieri și scene din colțurile lumii, și prea puțin pe intrigă și acțiune. De‑abia ultimele pagini ale romanului ne dezvăluie adevăratul antagonist și clarifică mizele până acum vag sugerate. Într‑un fel această construcție e de înțeles, de vreme ce a fost gândit ca primă parte a unei trilogii, dar cumva acest prim roman pare lipsit de substanță și nu funcționează nemaipomenit de sine stătător în ciuda părților bune.
Post a Comment