Arthur C. Clarke - Orașul și stelele

Trecând de la nuvele noi la romane devenite clasice, am reluat Orașul și stelele al lui Arthur C. Clarke. Publicat în anii ‘50 și bazat pe o povestire încă mai veche, romanul rămâne destul de interesant chiar după ce mai mult de o jumătate de secol a trecut peste el. Probabil fiecare fan SF l‑a citit cel puțin o dată, așa că nu cred că are rost să intru prea mult în detalii privind acțiunea. Avem un oraș – Orașul, cu literă mare, de vreme ce e singurul rămas pe fața îmbătrânită a Pământului – vechi de miliarde de ani, care își îngrijește cu conștiinciozitate populația umană, obișnuită să trăiască în leagănul sigur, păzită și slujită de roboții sub comanda Computerului Central, apoi să moară și să se renască peste milenii, în același peisaj nemuritor, ținută înăuntru de frica ancestrală de Invadatori. Și îl avem pe Alvin, care s‑a simțit mereu un pic diferit, nelalocul lui printre prieteni. La majorat el află de la mentorul său, Jeserac, motivul pentru asta: spre deosebire de restul oamenilor, care au trăit numeroase vieți în oraș, Alvin s‑a născut pentru prima oară. Și de la întâlnirea lui cu stelele într‑un turn de la marginea orașului până la evadarea dintre limitele acestuia nu e decât un pas...

Orașul stătea precum un giuvaer strălucitor pe pieptul deșertului. Cândva cunoscuse tot felul de schimbări și transformări, însă acum Timpul trecea pe lângă el fără să‑l atingă. Nopțile și zilele goneau peste chipul pustiului, dar pe străzile Diasparului era veșnic după-amiază, iar seara nu pogora nicicând.

Valoarea romanului, ca multe altele din zilele de început ale SF‑ului, nu prea stă în personaje sau în stilul literar. Personajele sunt în general șterse, neremarcabile, previzibil de liniare. Chiar și Alvin, care pornește de la început cu mare potențial spre schimbare și o motivație puternică își pierde din elan după jumătate și nu mai pare deloc interesat de rezultatul acțiunilor sale. Povestea suferă din cauza asta, iar finalul e în contradicție cu tendințele din prima parte și dă peste cap toată istoria din spatele Diasparului într‑un mod brusc care nu se integrează în nici un fel cu caracterul personajului central.

Dincolo de aceste minusuri, ceea ce am găsit remarcabil la roman citindu‑l acum, după ce pot spune că am ceva experiență de cititor SF, este cantitatea de idei care se intersectează de‑a lungul lui, concepte care se dezvoltă mai târziu în multe alte romane și filme. Nu e prea ortodox să fac o listă într‑o recenzie, dar în cazul ăsta cred că e indicat:

• Întreaga istorie a Diasparului ce ni se prezintă la început e în principiu aceeași cu cea din serialul StarGate Atlantis: o rasă nouă și agresivă care îi gonește pe oameni din imperiul lor galactic înapoi pe o singură planetă, într-un singur oraș. Iar motivul orașului ca lume în sine revine în măsură mai mare sau mai mică destul de recent la China Miéville și Alastair Reynolds.
• Încă din primele pagini Clarke introduce o versiune avansată de simulare, „saga”, în care participanții se abandonează complet poveștii și senzațiilor virtuale – la fel ca în holospațiile din Star Trek decenii mai târziu. Alte tehnologii din Diaspar au fost de asemenea explorate pe larg în multe alte romane – roboții de Asimov, renașterea într‑un nou corp cu aceleași amintiri de Peter Hamilton.
• Cum nu poți vorbi de realitate virtuală fără să arunci o umbră de îndoială asupra realității de zi cu zi, Clarke atinge și el subiectul, cât e realitate obiectivă și cât percepție subiectivă. La început printr‑o simplă frază a lui Alvin, mai târziu prin scena în care Computerul Central sparge condiționarea robotului Stăpânului prezentându‑i o simulare atât de detaliată și în acord cu așteptările lui încât e acceptată drept reală de robot. Extensia evidentă este opera lui Philip K. Dick, în care practic fiecare roman pune la întrebare natura realității într‑un mod diferit.
• Câteva detalii despre cum funcționează comunicarea în oraș s‑au materializat odată cu explozia Internetului și a rețelelor sociale – locația fizică a unui persoane e din ce în ce mai irelevantă. În Diaspar de exemplu puteai dezvălui oricui numărul de indexare, însă adresa o rezervai doar pentru prieteni – o formă de setări de confidențialitate, cum ar trebui să fie folosite pe Facebook.
• În viața lipsită de griji a oamenilor din Diaspar se conturează societatea utopică care‑și dezvăluie pe parcurs lipsurile, oarecum în genul Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. Aici în schimb nu avem caste, toți fiind la fel de egali și la fel condiționați către mulțumirea de sine.
• Nivelul tehnologic, cel puțin cel al Disparului și al oamenilor erelor trecute, e foarte avansat, un exemplu timpuriu al ideii consacrate a lui Clarke tehnologia suficient de avansată devine echivalentă cu magia. Însă și aici se întrevede un aspect negativ, și anume că oamenii nu mai sunt în stare să reproducă principiile după care au fost construite orașul și mașinile, cu atât mai puțin să refacă munca colosală a constructorilor orașului. Un nou avertisment pentru societatea actuală, din ce în ce mai dependentă de tehnologia informatică și accesul la energie.
• Contrastul dintre societățile din Diaspar și Lys, dintre direcțiile lor de dezvoltare mi‑a amintit de relația din Prima și A Doua Fundație ale lui Asimov: Diaspar și Prima Fundație pe de o parte se concentrează pe tehnologie, ceilalți pe puterile mentale; ba mai mult, atât Lys cât și A Doua Fundație sunt necunoscute de ceilalți, în timp ce ei îi cunosc foarte bine și îi infiltrează pentru a‑și menține prezența ascunsă.
• Pe de altă parte, nici una dintre societăți nu mi se pare umană, pentru că au eliminat aspecte fundamentale ale umanității dintotdeauna: unii moartea și reproducerea, alții ceva mult mai subtil, separarea inerentă a minților, obstacolele constante puse de limbaj în calea unei comunicări profunde. Legat de asta, ascultam de curând un podcast despre acest roman care cita pe altcineva afirmând de‑a dreptul că Alvin e un robot! Și mi se pare o ipoteză validă, de vreme ce toți în Diaspar sunt practic produși de Computerul Central, la sfârșitul vieții sunt dezasamblați, memoria lor e editată, ba chiar într‑un fel sunt programați să nu părăsească niciodată orașul.
• Un alt motiv SF anticipat de Orașul și stelele este cel al Pământului muribund, despre care au scris Gene Wolfe, Larry Niven și probabil destui alți autori. În afară de deșertul care înconjoară Diasparul în locul fostelor oceane planetare, fauna din Lys e ieșită din comun, cu animale cu trei perechi de picioare și insecte uriașe folosite drept animale de companie, multe din ele probabil importate de pe alte planete cu eoni în urmă.
• Religia joacă un rol cheie în istoria de mult apusă a omului, iar fără cultul Stăpânului, Alvin nu ar fi avut la dispoziție robotul acestuia care‑l scoate din câteva situații complicate. Tema e reluată și dezvoltată în romane recente, în trilogia Vidului lui Peter Hamilton, ca și în Absolution Gap al lui Alastair Reynolds.
• Spre final dăm și de partea de explorare spațială în stilul Star Trek, însoțită de descoperirea unui sistem solar format din șase stele în orbită în jurul unei stele centrale. Pe lângă conceptul mega‑structuri artificiale care a fost exploatat din plin în SF la dimensiuni din ce în ce mai grandioase, avem o altă legătură cu opera lui Asimov, mai exact cu nuvela Nightfall, despre o societate care nu a cunoscut niciodată întunericul.
• Și tot la final întâlnim o altă idee de sorginte religioasă: crearea nu numai a unei noi inteligențe, ci a unei inteligențe atot‑cuprinzătoare, cu mult superioară omului, aproape un Dumnezeu. Ba mai mult, istoria lasă să se înțeleagă că au fost create două, una din ele „nebună”, distructivă, ca o paralelă suplimentară la dihotomia creștină Bine-Rău. Ceva destul de similar se petrece în ciclul Hyperion al lui Dan Simmons.

Iar dincolo de temele SF se întrevăd teme mai general umane, indiferent dacă Clarke le‑a urmărit în mod intenționat sau nu. Cea mai evidentă este cea liber‑arbitru contra predeterminare: dacă pentru locuitorii Diasparului libertatea de alegere este limitată la interiorul orașului de un set de condiționări adânc înrădăcinate, în cazul lui Alvin problema e mai nuanțată, de vreme ce misterul apariției sale nu e niciodată clar explicat. Este el un om normal lipsit de frica celorlalți de „afară” și își urmează curiozitatea normală? Sau e și el condus la un nivel subconștient de o tendință opusă, de a găsi drumul spre exterior? A doua ipoteză e mai probabilă, de vreme ce aflăm că au existat alții care au urmat același drum către Lys, ca și de apatia lui de mai târziu, după ce‑și îndeplinise misiunea programată. Pe de altă parte însă Alvin este singurul care reușește, deci trebuie să fi făcut ceva deosebit, original, față de cei paisprezece care au încercat înaintea lui. Avem de a face și cu compromisul între stabilitate și siguranță pe de o parte și libertatea personală pe de cealaltă, o temă care a revenit în atenția generală în ultimul deceniu odată cu amenințarea teroristă.

Impresia dominantă asupra mea a fost că romanul vorbește, la un nivel mai subtil, despre viață, cum s‑o trăiești și să‑i aduci un sens, mai mult prin exemple negative: cei din Diaspar, în ciuda potențialului și a tehnologiilor care le stau la dispoziție, revin mereu la aceleași tipare și rezultate, opere de artă care poate nici nu vor mai fi amintite la următoarea lor încarnare, simulări care iau locul acțiunii concrete. Pentru mine e ca un avertisment de a nu‑ți irosi viața făcând ceea ce fac și toți ceilalți, de a te ascunde la nesfârșit de lucrurile de care ți‑e frică, pentru că noi nu avem la dispoziție luxul eternității ca cei din Diaspar. Ca să închei recenzia asta extrem de lungă pentru un roman destul de scurt nu pot spune decât că unele cărți sunt extraordinare pentru că te fac să gândești, și asta e în mod clar una dintre ele.

În acest Univers se lăsă noaptea. Umbrele se lungeau către un est ce n‑avea să mai cunoască alți zori. Dar altundeva, stelele erau încă tinere și lumina dimineții zăbovea; și într‑o bună zi, Omul urma să pornească iarăși pe drumul străbătut cândva...