Isaac Asimov – Sfârșitul Eternității

Dacă Asimov e cunoscut în principal pentru ciclurile monumentale Roboții și Fundația, eu consider una din povestirile lui mai rar menționate drept cea mai bună realizare a sa, prefațând în același timp celelalte romane într‑un mod original. Poate tocmai această originalitate, ieșirea din tiparele cu care cititorii s‑au obișnuit la Asimov, a contribuit atât la relativa obscuritate cât și la calitatea ei.

La prima vedere, „Sfârșitul Eternității” e un viitor alternativ complet independent și poate fi parcursă fără nici o cunoștință despre celelalte opere ale lui Asimov. Mai ambițioasă decât Fundația, Eternitatea se aventurează mult mai departe în viitorul posibil al omenirii, pe sute de mii și milioane de ani. Dar acest viitor e fundamental diferit de majoritatea viziunilor oferite de autorii SF: în loc să părăsească Pământul pentru a cuceri stelele, oamenii trăiesc în continuare pe planeta originală. Diversele societăți și culturi care în alte romane se dezvoltă în spaţiul extraterestru, aici se înșiruie în viitor, secol după secol. Singura conexiune dintre ele: Eternitatea, o organizație aproape exclusiv masculină care se folosește de călătoria în timp pentru a ține acest întreg eșafodaj temporal într‑un echilibru instabil.

Concepția despre natura timpului e de asemenea deosebită și cât se poate de potrivită ideii romanului: în loc de ramificarea incontrolabilă în nenumărate universuri alternative, cum presupune mecanica cuantică că ar fi urmarea unei modificări temporale, timpul Eternității e flexibil și docil ca o coardă de vioară care vibrează după cum îi comandă maestrul. Sau ca un copac a cărui creștere viitoare e controlată tăindu‑i din timp anumite ramuri, înainte ca acestea să strice armonia generală a coroanei. Iar acesta este și scopul Eternității: să asigure supraviețuirea și bunăstarea majorității oamenilor, eliminând deviațiile nedorite ca de exemplu un număr crescut de consumatori de droguri. Totuși, binele multora nu vine fără un preț: ca efect secundar, modificările elimină și dezvoltări științifice și culturale excepționale, ca să nu mai vorbim de miliardele de ființe umane ale căror vieți se schimbă sau chiar dispar, ca și cum n‑ar fi existat niciodată. Această continuă intervenţie preventivă este principalul motiv pentru care oamenii au rămas după atâtea milenii pe Pământ și societățile de‑a lungul liniei temporale se pot înțelege cu ușurință în ciuda diferenţelor inevitabile.

Personajul principal este Tehnicianul de vârf Andrew Harlan, una dintre activitățile de bază ale Eternilor, alături de Sociologi, Calculatori, Statisticieni. Tehnicienii sunt agenții de teren, cei care călătoresc efectiv în timpul normal pentru a efectua Schimbările de Realitate, în timp ce ceilalți contribuie la identificarea problemelor de rectificat și la calcularea celei mai bune acțiuni, a Schimbării Minime Necesare care să asigure Răspunsul Maxim Dorit. Din acest punct de vedere, organizația se apropie simțitor de A Doua Fundație și de conceptul psihoistoriei, care se bazează și ea pe tehnici matematice pentru a realiza o predicție probabilistică a viitorului. Însă Eternitatea are în plus posibilitatea de a‑și verifica rezultatele aproape imediat.

Isaac Asimov – Zeii înșiși

Dacă în Sfârșitul eternității Asimov imagina o societate bazată pe călătoria în timp, Zeii înșiși pornește de la conceptul de universuri paralele. Apărute ca o posibilitate matematică în mecanica cuantică, acestea au fost adoptate rapid de literatura science-fiction, dacă nu cumva drumul a fost invers, de la ficțiune la ipoteza științifică. Fanii Stargate sau Sliders sunt cu siguranță obișnuiți ca protagoniștii să întâlnească lumi aproape identice cu a noastră, cu diferențe mai mult sau mai puțin subtile, sau doppelgänger‑i cu planuri ascunse. În acest roman însă n‑o să întâlniți așa ceva; Asimov merge mult mai departe cu conceptul, imaginând un univers profund diferit, pornind de la legile de bază ale particulelor elementare și construind consecințe pe baza acestora.

Romanul e structurat în trei părți relativ independente, respectând forma în care a fost publicat original. Prima parte, „împotriva prostiei...” are loc pe Pământ, revoluționat de descoperirea unui izotop „interzis” al plutoniului – care n‑ar trebui să existe conform legilor cunoscute ale forței tari, sau cel puțin nu în universul nostru. Substanța se dovedește o sursă practic inepuizabilă de energie prin descompunerea radioactivă, botezată Pompa de Electroni, și îl propulsează pe descoperitorul ei, Frederick Hallam, la notorietate globală, poziție pe care el o apără cu strășnicie. Antagonistul său, tânărul fizician Peter Lamont, încearcă să aducă adevărul la suprafață, și anume că procesul de generare a energiei a fost de fapt inventat de para‑oameni și contribuția lui Hallam a fost minoră. Ba mai mult, Lamont emite ipoteza că folosirea continuă a Pompei va modifica legile locale ale fizicii, cauzând o reacție catastrofală în lanț în interiorul Soarelui. Întreaga parte se ocupă astfel cu conflictul între voințele celor doi, o imagine mai puțin măgulitoare, dar în mod sigur realistă, asupra cercetătorilor, de la care te‑ai aștepta să fie mai raționali, dar se dovedesc la fel de conduși de ambiție și încăpățânare ca și restul oamenilor.

Isaac Asimov - Roboții de pe Aurora

După succesul răsunător al investigației de pe Solaria, detectivul Elijah Baley a revenit pe Pământ cu un vis nou, acela ca pământenii să poată reporni cândva în cucerirea stelelor. Dar până atunci ei trebuie să obțină permisiunea Spațienilor și să‑și învingă propria fobie de spații deschise întreținută de viața perfect controlată din interiorul Orașelor. Într‑una din excursiile de acomodare în exterior, Baley e chemat de urgență la Cartierul General și expediat rapid într‑o nouă misiune în spațiu, de data asta pe Aurora, prima și cea mai importantă dintre lumile colonizate de oameni. Cazul e mai complicat și plin de implicații politice: un robot cu aspect uman, Jander, a fost dezafectat și singurul care știe cum să facă așa ceva este chiar creatorul său, doctorul în robotică Han Fastolfe. Care, evident, susține că e nevinovat, fără să poată oferi vreo dovadă palpabilă. Deși în sine nu implică vreo pedeapsă serioasă, incidentul oferă adversarilor lui Fastolfe muniție în disputele politice de pe Aurora, cu repercusiuni serioase asupra Pământului și a planurilor de expansiune ale oamenilor în galaxie.

Roboții de pe Aurora este al treilea roman din ciclul lui Elijah Baley – un fel de Sherlock Holmes agorafobic și cu un tic verbal neobișnuit (Pe Iehova, cine mai zice Pe Iehova! în zilele noastre?!) însoțit de un partener robot, Daneel Olivaw – făcând legătura între ciclul Roboților și cel al Fundației. Este un roman destul de tipic pentru Asimov, cu stilul său arid exacerbat aici de interminabile discuții între personaje și pe subiecte de multe ori ezoterice – cum ar fi dacă dezafectarea unui robot poate fi numită crimă sau ce alt termen s‑ar potrivi mai bine. Nici componenta detectivistă nu e la înălțime, detectivul rezolvând în final cazul mai mult atrăgându‑l pe vinovat într‑o capcană cu fragmente disparate de informații și bănuieli decât prin deducții geniale.

Paul Krugman: “Asimov’s Foundation novels grounded my economics”

A non-nerdy concern – or anyway, a less nerdy concern – would be this: Now that I'm a social scientist myself, or at least as close to being one as we manage to get in these early days of human civilisation, what do I think of Asimov's belief that we can, indeed, conquer that final frontier – that we can develop a social science that gives its acolytes a unique ability to understand and perhaps shape human destiny? Paul Krugman

A good review of one of the most famous series in science-fiction, Asimov’s Foundation trilogy; also a testimony to the influence and power of inspiration coming from good sci-fi ideas. As for the actual science behind the fictional ‘psychohistory’, it’s unlikely to ever become reality; chaotic fluctuations and interactions will pretty much ensure predictions will start diverging widely from reality in just a couple of years. I’m not sure if I read this somewhere, but psychohistory is more-or-less equivalent to thermodynamics: the motion of a single gas molecule is impossible to predict among billion other, nevertheless the properties of the gas as a whole are well described by a single theory.

Arthur C. Clarke - Orașul și stelele

Trecând de la nuvele noi la romane devenite clasice, am reluat Orașul și stelele al lui Arthur C. Clarke. Publicat în anii ‘50 și bazat pe o povestire încă mai veche, romanul rămâne destul de interesant chiar după ce mai mult de o jumătate de secol a trecut peste el. Probabil fiecare fan SF l‑a citit cel puțin o dată, așa că nu cred că are rost să intru prea mult în detalii privind acțiunea. Avem un oraș – Orașul, cu literă mare, de vreme ce e singurul rămas pe fața îmbătrânită a Pământului – vechi de miliarde de ani, care își îngrijește cu conștiinciozitate populația umană, obișnuită să trăiască în leagănul sigur, păzită și slujită de roboții sub comanda Computerului Central, apoi să moară și să se renască peste milenii, în același peisaj nemuritor, ținută înăuntru de frica ancestrală de Invadatori. Și îl avem pe Alvin, care s‑a simțit mereu un pic diferit, nelalocul lui printre prieteni. La majorat el află de la mentorul său, Jeserac, motivul pentru asta: spre deosebire de restul oamenilor, care au trăit numeroase vieți în oraș, Alvin s‑a născut pentru prima oară. Și de la întâlnirea lui cu stelele într‑un turn de la marginea orașului până la evadarea dintre limitele acestuia nu e decât un pas...

Orașul stătea precum un giuvaer strălucitor pe pieptul deșertului. Cândva cunoscuse tot felul de schimbări și transformări, însă acum Timpul trecea pe lângă el fără să‑l atingă. Nopțile și zilele goneau peste chipul pustiului, dar pe străzile Diasparului era veșnic după-amiază, iar seara nu pogora nicicând.

Valoarea romanului, ca multe altele din zilele de început ale SF‑ului, nu prea stă în personaje sau în stilul literar. Personajele sunt în general șterse, neremarcabile, previzibil de liniare. Chiar și Alvin, care pornește de la început cu mare potențial spre schimbare și o motivație puternică își pierde din elan după jumătate și nu mai pare deloc interesat de rezultatul acțiunilor sale. Povestea suferă din cauza asta, iar finalul e în contradicție cu tendințele din prima parte și dă peste cap toată istoria din spatele Diasparului într‑un mod brusc care nu se integrează în nici un fel cu caracterul personajului central.

Will McIntosh - Over There

Mă gândeam să nu mai scriu despre această povestire, până la urmă e foarte scurtă și eu am parcurs‑o în mai puțin de o oră. Dar m‑a iritat un pic prea mult pentru a mă abține s‑o critic. Ideea e interesantă și destul de rar exploatată în science-fiction – cu excepția lui Greg Egan, care abordează de regulă subiecte greu de digerat pentru majoritatea cititorilor – la fel și realizarea. Un grup de trei cercetători, Nathan, Diane și Ridley, lucrează la un experiment în fizica cuantică, destul de popular printre oamenii de știință, teleportarea cuantică. Dar în momentul în care îl pornesc, lumina dispare pentru un moment și apoi lumea apare deodată dedublată, fiecare percepând simultan două realități care încep să evolueze distinct și se îndepărtează una de cealaltă cu fiecare secundă. De aceea povestea din acel punct e scrisă pe două coloane care redau în paralel ce se petrece aici și dincolo.

… there is nothing in the formalism of quantum mechanics that demands that a state of consciousness cannot involve the simultaneous perception of a live and a dead cat. Roger Penrose

Însă aici se opresc meritele povestirii. În orice roman trebuie să accepți un grad de neverosimil, diverse premise mai mult sau mai puțin „trase de păr” pentru a justifica acțiunea. Dar aici autorul încalcă atât de flagrant fizica cunoscută încât mă face să cred că nu are nici cea mai mică idee despre ce vorbește. Particulele cuantice nu există simultan în mai multe locuri, ci doar au o anumită probabilitate de a se afla într‑un loc sau altul. Și nu se „dedublează” în așa‑zisa teleportare, ci doar copiază starea unei particule peste alta existentă deja. Dedublarea ar presupune apariția unei particule din nimic, care ar încălca principiul conservării energiei; cu atât mai mult e imposibil să apară un întreg univers din neant. Chiar trecând peste scăparea asta de logică, un alt element pe care se bazează intriga e teama lui Nathan că experimentul lor a cauzat această realitate schizofrenică. Din nou, foarte greu de înghițit că un eveniment la scară nano se poate transpune instantaneu la nivelul unei întregi planete; e ca și cum i‑ai spune unui copil că joaca lui cu chibriturile cauzează fulgerele de afară. Nu există nicăieri vreo dovadă în acest sens, dar Nathan totuși crede asta; dacă e de înțeles ca om să intri în panică în asemenea situații extreme, ca om de știință ideea e complet lipsită de fundament. Finalul adaugă o notă sfâșietoare, dar care deja nu mai poate salva impresia generală – povestirea ar fi mai ușor de acceptat dacă ar fi fost prezentată drept vis sau halucinație, nu ca realitate obiectivă.

publicată online pe site‑ul revistei Asimov’s.

O’Reilly Media: “Frank Herbert: Chapter 5: Rogue Gods”

In Dune, Herbert used heroic myth elements from the Western tradition in an effort to awaken in his readers a sensitivity to the needs that prompt a messianic religion. But even so, it is too easy to see messianism as something that happens only to desert peoples like the Fremen. Less immediately apparent is the fact that to Herbert the neurotic use of science in modern Western civilization betrays the same pattern as messianic religion.

Herbert’s feelings about science are most clearly presented in Dune and in three short novels that followed its publication, The Green Brain, Destination: Void, and The Eyes of Heisenberg. Each of these works reveals the two faces of science: it may he used to help man come to terms with the unknown, or to help him hide from it. In the latter case, it is a kind of religion, whose false god inevitably turns on his worshippers.

---

The irony is that Paul is not a freak but an inevitable product of the Bene Gesserit’s own schemes. Although he has come a generation early in the plan due to Jessica’s willfulness in bearing a son instead of a daughter, the real surprise is not his early birth but the paradox of the Sisterhood’s achievement: the planned instrument of perfect control, the Kwisatz Haderach, was designed to see further than his creators, He could not help but know the emptiness of their dreams. The universe cannot be managed; the vitality of the human race lies in its random generation of new possibilities. The only real surety is that surprises will occur. In contrast to the Foundation trilogy’s exaltation of rationality’s march to predicted victory, Dune proclaims the power and primacy of the unconscious and the unexpected in human affairs.

Tim O’Reilly

With the renewed interest in the Dune universe following the recent movie, I have discovered this book on its subreddit. While I have only read this chapter yet, the insights into Herbert’s thinking are fascinating. The parallels with Asimov’s Foundation were always apparent to me, but I considered its closest analog in Dune to be the Mentats’ abilities, Paul’s prescience, and later Leto’s Golden Path. Instead, the author reveals that the Bene Gesserit and their breeding program were intended as a commentary and reaction to Asimov’s psychohistorians – which does make a lot of sense in the context of Herbert’s themes for the series.

Norman Spinrad – Solarienii

Deși titlul poate duce cu gândul la o continuare a seriei „Roboților” lui Asimov, romanul lui Norman Spinrad se înscrie mai mult în tema science-fiction‑ului de război, cu o confruntare la scară mare între oameni și un inamic extraterestru redutabil. Nici pe departe la fel de cunoscut ca alte titluri cu subiect similar – de la clasica „Infanterie stelară” a lui Heinlein la mai modernul „Joc al lui Ender” sau, de ce nu, „Steaua Pandorei” – Spinrad vine, ca de obicei, cu o perspectivă mai specială, care deosebește romanul de altele din același gen.

Oamenii se află într‑un război interstelar de sute de ani cu rasa Duglaari. Un război pe care din păcate îl pierd încet-încet, planetă cu planetă. În ciuda nivelului tehnologic similar, inamicul dispune aproape în fiecare bătălie de un număr superior de nave, cu care copleșesc până la urmă forțele umane apărând colonia. De fapt în prima linie a frontului cu Doogii se află doar coloniile, Confederația Umană cu centrul în sistemul Olympia și Oraşul Pentagon; Pământul și locuitorii săi, Solarienii, se retrăseseră din conflict curând după începerea lui, promițând să revină cu o modalitate de a obține o victorie definitivă. După aproape trei sute de ani însă mulți oameni privesc deja cu scepticism și frustrare această promisiune neîmplinită și lipsa de ajutor din partea Fortăreței Sol.

‘Brave New World’ (Peacock, season 1)

Classic science-fiction novels do not have the greatest track record when it comes to movie adaptations. The most successful was arguably Arthur C. Clarke’s 2001: A Space Odyssey, but his work is far more extensive. I, Robot converted Asimov’s nuanced ideas about robotics into a blunt Hollywood action movie; the upcoming Foundation series on Apple TV seems completely divorced from the source material. Dune’s adaptations so far have struggled to accurately reproduce the complexity of the novels; I have serious doubts whether Denis Villeneuve will achieve something better with his much-delayed movie. And nobody dared to touch the gut-wrenching 1984. The SF writer with the most successful film adaptations is likely Philip K. Dick, whose works inspired Blade Runner, Total Recall, Minority Report and The Adjustment Bureau.

Having said that, the resurgence of TV has allowed longer and more complex stories to be shown onscreen, and I think Brave New World makes a good example of successful adaption from a book that is almost a century old. The setup and plot follow the novel closely, while adding new elements that complement it rather well.

In a distant future, New London is a shining oasis of order and advanced technology in a desolated world. Each citizen has a well-defined place in the social hierarchy, predetermined at birth by his genetic makeup: Alphas at the top, enjoying the most privileges and occupying the positions of leadership; then Betas as knowledge workers and sexual companions for the Alphas; Gammas serving as house-staff for the upper casts; Epsilons doing repetitive, menial work like gardening, cleaning, and maintenance. As in the novel, despite their distinct roles, everyone is content to play their part for the greater harmony because negative emotions and thoughts are actively suppressed by the regular use of soma, a mood-altering drug that comes in many flavors for each of humans’ many feelings.

Greg Egan - Oceanic

Pe lângă cele trei povestiri despre care am scris data trecută, colecția Godlike Machines conține și una de Greg Egan, probabil cea mai reușită dintre cele patru citite de mine. Cum am văzut că universul din care face parte Hot Rock e mai complex, extins pe mai multe povestiri și un roman, am continuat citind colecția Oceanic a lui Egan. Deși nu la fel de reușite ca Hot Rock, sunt interesante în special privite în ansamblu.

Lost Continent se desfășoară într‑o istorie alternativă străbătută de ciudate și imprevizibile vortexuri temporale. Într‑un sat izolat undeva în deșerturile afgane, tânărul Ali este forțat de unchiul său să fugă de acasă pentru a scăpa de persecuțiile religioase ale unui grup apărut de undeva din viitor. Din păcate ghidul lui moare după ce‑l conduce prin pol‑e‑waqt, poarta dintre vremuri, și Ali ajunge să ceară azil politic în țara lui de destinație. Ideea e interesantă și începutul palpitant, dar imediat după aceea povestea se împotmolește în birocrația din noua lume și se încheie brusc și fără o concluzie clară. Destul de evident autorul a încercat să critice politica de emigrare a țărilor industrializate față de persecutații lumii a treia, dar rezultatul n‑a fost cel mai fericit.

În Dark Integers se simte mult mai bine geniul lui Egan de a servi un fundal științific complex și abstract pentru o acțiune intensă. Premisa aici este că fundamentul realității este un anumit set de axiome matematice, iar alte universuri paralele ar putea avea un complet alt set de axiome. Un grup de trei cercetători, Yuen, Alison și Bruno, au găsit o metodă de comunicare cu o altă lume și au ținut‑o secretă timp de 10 ani, acționând ca un grup de negociatori cu entitățile de cealaltă parte și păstrând o pace fragilă după ce primele contacte erau gata să degenereze într‑un conflict care ar fi putut anihila complet universul nostru. Acum însă un alt cercetător a descoperit o metodă diferită de a penetra bariera dintre universuri și de a bombarda practic cealaltă parte, fără să‑și dea seama de consecințele grave pentru stabilitatea acestui Război Rece între matematici. Povestirea primește puncte în plus pentru menționarea unui iWatch!

Yuen had proclaimed that the flow of mathematical information did obey Einstein locality; there was no universal book of truths, just records of the past sloshing around at light-speed or less, intermingling and competing.

Alastair Reynolds - Chasm City

Pe planeta înapoiată și devastată de războaie Sky’s Edge, mercenarul Tanner Mirabel își urmărește ținta, aristocratul Argent Reivich, până la ascensorul orbital care leagă suprafața planetei de spațiul interstelar și de evadarea pe o navă Ultra spre o altă colonie umană. Scopul lui Tanner e simplu: să răzbune moartea fostului său șef, traficantul de arme Cahuella, și a soției sale Gitta, pentru care dezvoltase o afecțiune interzisă și nemărturisită. Cu o insistență ieșită din comun, Tanner îl urmărește pe Reivich până la destinația lui, planeta Yellowstone, unde îl pierde în hățișul urban al capitalei Chasm City. Trezit din somnul criogenic pe o stație a Călugărilor Gheții, Tanner pierde timp prețios încercând să‑și recapete amintirile dereglate de hibernarea lungă de 15 ani, ba mai mult, descoperă că a fost infectat cu un virus de îndoctrinare, una din armele de propagandă ale fanaticilor religioși de pe Sky’s Edge, care îl obligă să retrăiască în momentele de inconștiență viața fondatorului planetei, Sky Haussmann. Și ca lucrurile să fie și mai complicate, Chasm City s‑a transformat radical în timpul în care cei doi rivali au traversat spațiul: o epidemie misterioasă a atacat nano‑mașinile omniprezente, făcându‑le să se comporte haotic, atacând locuitorii și modificând clădirile metamorfice în imagini grotești. În urmă cu doar șapte ani centrul științei și comerțului interstelar, acum Chasm City se luptă să‑și regăsească echilibrul, separat în majoritatea săracă a populației trăind de la o zi la alta la nivelul solului în Noroi și aristocrația dependentă de un drog rar și misterios care petrece decadent sus printre vârfurile clădirilor deformate, în Boltă.

Why do they do it, though? Doesn’t potential immortality make your lives all the more precious?

Yes, but that doesn’t mean we still don’t need to be reminded of death now and then. What’s the point of beating an old enemy if you deny yourself the thrill of ever remembering what it was like in the first place? Victory loses its meaning without the memory of what you’ve vanquished.

The Guardian: “History as a giant data set: how analysing the past could help save the future”

In recent decades, the letter went on, a number of worrying social indicators – such as wealth inequality and public debt – had started to climb in western nations, indicating that these societies were approaching a period of upheaval. The letter-writer would go on to predict that the turmoil in the US in 2020 would be less severe than the American civil war, but worse than the violence of the late 1960s and early 70s, when the murder rate spiked, civil rights and anti-Vietnam war protests intensified and domestic terrorists carried out thousands of bombings across the country.

The author of this stark warning was not a historian, but a biologist. For the first few decades of his career, Peter Turchin had used sophisticated maths to show how the interactions of predators and prey produce oscillations in animal populations in the wild. He had published in the journals Nature and Science and become respected in his field, but by the late 1990s he had answered all the ecological questions that interested him. He found himself drawn to history instead: could the rise and fall of human societies also be captured by a handful of variables and some differential equations?

Laura Spinney

Fascinating approach! Reminds me almost exactly of Asimov’s concept of psychohistory in his Foundation series. Considering how accurate Peter Turchin’s predictions for 2020 have proven, I intend to follow his work more closely.

Scientific American: “Will Democracy Survive Big Data and Artificial Intelligence?”

Let us suppose there was a super-intelligent machine with godlike knowledge and superhuman abilities: would we follow its instructions? This seems possible. But if we did that, then the warnings expressed by Elon Musk, Bill Gates, Steve Wozniak, Stephen Hawking and others would have become true: computers would have taken control of the world. We must be clear that a super-intelligence could also make mistakes, lie, pursue selfish interests or be manipulated. Above all, it could not be compared with the distributed, collective intelligence of the entire population.

The idea of replacing the thinking of all citizens by a computer cluster would be absurd, because that would dramatically lower the diversity and quality of the solutions achievable. It is already clear that the problems of the world have not decreased despite the recent flood of data and the use of personalized information—on the contrary!

---

In a rapidly changing world a super-intelligence can never make perfect decisions (see Fig. 1): systemic complexity is increasing faster than data volumes, which are growing faster than the ability to process them, and data transfer rates are limited. This results in disregarding local knowledge and facts, which are important to reach good solutions. Distributed, local control methods are often superior to centralized approaches, especially in complex systems whose behaviors are highly variable, hardly predictable and not capable of real-time optimization. This is already true for traffic control in cities, but even more so for the social and economic systems of our highly networked, globalized world.

Dirk Helbing et al.

Interesting perspective on the ongoing debate about AI and its consequences on human society. The vision of a world carefully guided by a super-intelligence vaguely reminds me of Asimov’s Robot series – but at least his positronic brains had a clear set of hardcoded ethical guidelines. The article above makes a compelling counterpoint to this vision of increasingly offloading decisions to AI: however benevolent, ceding control to an artificial intelligence would mean nothing less than to erode the idea of democracy and self-determination, to roll back the social advancements of the enlightenment and return to a form of digital despotism and conformism.

Alastair Reynolds - House of Suns

În secolul XXXI, la apogeul Orei de Aur, printre milioanele de habitate orbitând Soarele, se naște o idee nouă din vanitatea unei femei: ce‑ar fi dacă s‑ar clona în o mie de exemplare, fiecare pornind apoi la bordul unei nave să exploreze Universul? La intervale regulate, clonele s‑ar reuni pentru a‑și împărtăși amintirile, alegând apoi noi destinații și despărțindu‑se pentru a relua călătoria. Așa au apărut Casele, a căror influență și putere a crescut constant de‑a lungul milioanelor de ani, în timp ce pe planetele galaxiei s‑au perindat nenumărate culturi și imperii, fiecare crescând, înflorind și dispărând în vâltoarea istoriei. Șase milioane de ani mai târziu, doi membri ai Casei Gentian, Campion și Purslane, călătorind împreună în ciuda regulilor Casei, se îndreaptă spre locul secret de reuniune, la care au întârziat mai mult decât permis. Aduc cu ei și un oaspete special, Hesperus, un Om‑Mașină salvat din captivitatea lui Ateshga. În tranzit recepționează însă un mesaj care îi avertizează să nu se apropie: sistemul în care se organiza reuniunea fusese atacat de arme masive, oficial interzise, și majoritatea membrilor Casei Florilor omorâți sau dispăruți. Responsabilitatea lor imediată este să se refugieze în sistemul de rezervă și să contacteze acolo posibilii supraviețuitori.

To see something marvellous with your own eyes - that’s wonderful enough. But when two of you see it, two of you together, holding hands, holding each other close, knowing that you’ll both have that memory for the rest of your lives, but that each of you will only ever hold an incomplete half of it, and that it won’t ever really exist as a whole until you’re together, talking or thinking about that moment … that’s worth more than one plus one.

Bertrand Russell: “In Praise of Idleness”

First of all: what is work? Work is of two kinds: first, altering the position of matter at or near the earth's surface relatively to other such matter; second, telling other people to do so. The first kind is unpleasant and ill paid; the second is pleasant and highly paid. The second kind is capable of indefinite extension: there are not only those who give orders, but those who give advice as to what orders should be given. Usually two opposite kinds of advice are given simultaneously by two organized bodies of men; this is called politics. The skill required for this kind of work is not knowledge of the subjects as to which advice is given, but knowledge of the art of persuasive speaking and writing, i.e. of advertising. […]
The morality of work is the morality of slaves, and the modern world has no need of slavery. […]
The fact is that moving matter about, while a certain amount of it is necessary to our existence, is emphatically not one of the ends of human life. If it were, we should have to consider every navvy superior to Shakespeare. We have been misled in this matter by two causes. One is the necessity of keeping the poor contented, which has led the rich, for thousands of years, to preach the dignity of labor, while taking care themselves to remain undignified in this respect. The other is the new pleasure in mechanism, which makes us delight in the astonishingly clever changes that we can produce on the earth's surface. Neither of these motives makes any great appeal to the actual worker. If you ask him what he thinks the best part of his life, he is not likely to say: I enjoy manual work because it makes me feel that I am fulfilling man’s noblest task, and because I like to think how much man can transform his planet. It is true that my body demands periods of rest, which I have to fill in as best I may, but I am never so happy as when the morning comes and I can return to the toil from which my contentment springs. I have never heard working men say this sort of thing. They consider work, as it should be considered, a necessary means to a livelihood, and it is from their leisure that they derive whatever happiness they may enjoy. Bertrand Russell

Unfortunately I see the kind of attitude described here all the time: people valuing work for the sake of work instead of focusing on their leisure time – I’m sure many parents would enjoy spending more time with the children, for example – clinging to past procedures and ways despite better methods and technologies available. The kind of society proposed in the article is a popular science-fiction utopia, from Asimov’s Robots to Star Trek and even David Brin. And while technology has mostly caught up with this vision, our work ethics still have a long way to go.

Dan Simmons – Hyperion. Căderea lui Hyperion

Trebuie să recunosc că „Hyperion” nu m‑a impresionat de la început, în ciuda numeroaselor opinii pozitive de pe Internet. Acțiunea din primul roman se pune încet în mișcare, autorul ascunde inițial prea multe informații pentru a le dezvălui gradual mai târziu și nici ceea ce suntem lăsați să întrezărim nu e din cale afară de original. În câteva secole, omenirea s‑a extins pe sute de planete conectate de rețeaua de transport instantaneu a Hegemoniei, cu multe alte colonii încă neconectate, accesibile doar cu nave sub-luminice. Evenimentul declanșator al Hegirei a fost distrugerea Pământului în cursul unui experiment – o temă de altfel întâlnită și la Asimov în ciclul Roboților/Fundației. Hegemonia e întreținută de relația strânsă cu Inteligențele artificiale, de care depinde în primul rând rețeaua de transport și comunicare. Oamenii care nu au acceptat „subjugarea” de către Mașini și‑au fondat propria civilizație separată în adâncurile spațiului, Roiurile de Expulzați. În linii mari, o societate interstelară similară cu cea din „Steaua Pandorei”, deși având în vedere ordinea publicării lor inspirația n‑a putut circula decât în direcția inversă.

Elementul distinctiv și intriga romanului este întâlnirea dintre umanitate și planeta Hyperion cu misterele acesteia: Criptele Timpului, despre care se crede că circulă în sens invers prin timp, provenind dintr‑un viitor îndepărtat, și creatura Shrike. Apetitul acesteia către distrugere și insondabilitatea acțiunilor sale îi conferă în ochii unora un caracter sacru, de unde apariția Bisericii lui Shrike și influența ei în Hegemonie. Printre ritualurile acestora se numără și un pelerinaj către Criptele Timpului; conform tradiției, Shrike va îndeplini unuia dintre cei șapte pelerini o dorință, „pedepsindu‑i” pe restul – un eufemism pentru o moarte violentă.

Josh Conviser – Echelon

Supravegherea completă a activităților fiecărui om de pe planetă e o temă favorită a teoriilor conspirației, fie că e pusă pe seama Guvernului, a unor organizații obscure sau chiar a extratereștrilor dintre noi. În acest roman, autorul perfecționează ideea, punând această imensă cantitate de informații în mâinile unei organizații secrete, desprinsă din structura de contrainformații americană, dar acum independentă de ea. Utilizând un cod informatic extrem de avansat, datele sunt prelucrate pentru a intercepta orice posibile amenințări la adresa păcii, pentru ca agenții de teren să intervină punctual, prevenind violența și actele de terorism. Idealul unei organizații antiteroriste! Eficiența Echelon‑ului se apropie de perfecțiune, ca dovadă istoria de un secol (aproape!) lipsită de războaie și conflicte majore.

Numai că Echelon nu se limitează să elimine potențiali teroriști. Analiza fluxului colosal de informații scoate în evidență și tehnologii care ar putea fi transformate în arme redutabile, iar organizația, fidelă rolului său de a proteja omenirea, intervine pentru a împiedica răspândirea lor pe piața liberă. Nu le distruge, în schimb asimilează noile tehnologii în rețeaua ei tot mai complexă, dezvoltându‑le și combinându‑le în propriile laboratoare pentru a‑și crește puterea și a‑și „îmbunătăți” proprii agenți. Cel mai pregnant exemplu e chiar personajul principal, agentul de teren Ryan Laing, în același timp spion și asasin. După un accident de alpinism, organizația îl readuce la viață cu un roi experimental de nanoroboți integrat în organismul lui. Aceștia îi îmbunătățesc reacțiile fizice, vindecă practic orice rană și îi extind capacitățile senzoriale asupra sistemelor electronice din jur. Un soldat perfect, deoarece operarea naniților este legată de prezența Echelon și de un alt agent din spatele noianului de date, Sarah Peters.

Hugh Howey - Half Way Home

Undeva în viitor, exploatarea planetelor a devenit o industrie profitabilă: țările finanțează misiuni robotice care, odată ajunse la destinație evaluează potențialul noii colonii. Dacă inteligența artificială o consideră viabilă, demarează un program standard de colonizare, inclusiv nașterea și educarea celor 500 de embrioni care vor deveni primul val de coloniști umani; dacă nu, nava se autodistruge pentru ca alte misiuni concurente să nu aibă acces la tehnologie și datele colectate. Dar ce se întâmplă cu o planetă la limita rentabilității, când creierul electronic pornește procesul de colonizare, pentru a se răzgândi după 15 ani, la jumătatea ciclului, și încearcă să distrugă tabăra inițială?

După succesul seriei Wool, mă așteptam la o povestire la fel de antrenantă de la Hugh Howey, dar din păcate Half Way Home suferă de prea multe defecte ca să se poată compara. Însăși ideea inițială, deși interesantă și plauzibilă, e forțată pentru a se potrivi cu scenariul pe care‑l pregătise autorul. Odată ce o navă duce 500 de embrioni, de ce nu două sau trei seturi care pot fi folosiți ca rezervă în caz că primul lot e compromis? Sau pur și simplu pot fi crescuți în faze ulterioare pentru a adăuga gene și cunoștințe noi pe parcursul dezvoltării coloniei? Costurile suplimentare ar fi minime față de șansele crescute de succes a misiunii. E de asemenea greu de crezut că un sistem automat ar opta pentru distrugerea graduală a taberei – oprindu‑se la un moment dat, atunci când doar 60 de tineri mai sunt în viață – în loc de o simplă detonare nucleară care ar fi șters toată prezența umană în câteva secunde.

Asking the Wrong Questions: “Deus Ex: Thoughts on Westworld’s Third Season”

Take, for example, the crux of the season, the concept of an AI-run society. On paper, this is a brilliant expansion of the show’s central conceit – that there is effectively no difference between humans and hosts except that the latter have been designated, through the logic of capitalism far more than the realities of technology and biology, as inherently disposable, their suffering and death justified because they provide entertainment and distraction for the rich and powerful. What Dolores discovers when she arrives in the real world is that most humans live exactly the same kind of life. Like hosts, they have “loops” and “storylines” decided upon by a god-like AI of whom they aren’t even aware. Like some hosts, they can be rewritten, assigned to new roles and stories with only a faint awareness of the life they once lived – Caleb, we learn, was once designated a troublemaker, one of the small percentage of humans who don’t take to Rehoboam’s guidance, and was subjected to personality-altering treatments and the erasure of his memory in order to make him a constructive member of society. When Dolores releases Rehoboam’s profiles of each citizen, allowing them to see how their lives have been guided and constrained, she likens it to revealing the reality of the park to the hosts, and the result is entirely similar – violence and destruction (and, as in the park, it eventually turns out that these are false flag operations, funded and directed by Dolores as a cover for her attempts to get to Rehoboam).

Abigail Nussbaum

After a rather disappointing season two, I had almost no expectations for this series. The third season was similarly met with bad reviews and criticism online, but this time I do not fully agree with this sentiment. Maybe I am biased precisely because of my low expectations, but I enjoyed the ideas and themes laid out throughout the season, which reminded me of the philosophical aspects of the first season.

The primary thread underlying the action is the analogy between the former existence of hosts in the park in the first season and the life of humans in the real world, both shaped and controlled by obscure forces, beyond their knowledge and reach. Whereas hosts were created this way, programmed with sets of predefined actions to fit certain scenarios, humans were driven into a similar situation by a massive hidden surveillance complex, controlled by an AI and its reclusive maker for the overt goal of insuring humanity’s security and continued survival. This naturally touches on current questions in our society, from the manipulation of voter intentions through data collected on social networks, to the balance between safety and freedom, between the Western liberal society and the Chinese authoritarian society, to something as recent as the pandemic response (how many people can we sacrifice for the overall ‘good’ of society, and more importantly, who gets to decide that). On a more general level, the central theme continues to be free will, with Dolores on a crusade to return free will to humans, after liberating the hosts.

Nautilus: “The Not-So-Fine Tuning of the Universe”

Astrophysicists have discussed fine-tuning so much that many people take it as a given that our universe is preternaturally fit for complex structures. Even skeptics of the multiverse accept fine-tuning; they simply think it must have some other explanation. But in fact the fine-tuning has never been rigorously demonstrated. We do not really know what laws of physics are necessary for the development of astrophysical structures, which are in turn necessary for the development of life. Recent work on stellar evolution, nuclear astrophysics, and structure formation suggest that the case for fine-tuning is less compelling than previously thought. A wide variety of possible universes could support life. Our universe is not as special as it might seem.

---

As it turns out, stars are remarkably stable entities. Their structure adjusts automatically to burn nuclear fuel at exactly the right rate required to support themselves against the crush of their own gravity. If the nuclear reaction rates are higher, stars will burn their nuclear fuel at a lower central temperature, but otherwise they will not be so different. In fact, our universe has an example of this type of behavior. Deuterium nuclei can combine with protons to form helium nuclei through the action of the strong force. The cross section for this reaction, which quantifies the probability of its occurrence, is quadrillions of times larger than for ordinary hydrogen fusion. Nonetheless, stars in our universe burn their deuterium in a relatively uneventful manner. The stellar core has an operating temperature of 1 million kelvins, compared to the 15 million kelvins required to burn hydrogen under ordinary conditions. These deuterium-burning stars have cooler centers and are somewhat larger than the sun, but are otherwise unremarkable.

Fred Adams

From the beginning of civilization, there’s been a long trend in scientific thought moving from the assumption that we humans find ourselves in special place in the world to proofs to the contrary (and to the fact that the world is much larger than we previously imagined). At first the Earth was believed to be the center of the solar system; then it was discovered that the Sun was just one of billions of stars in a relatively unremarkable corner of the Milky Way; and that our galaxy itself is small and insignificant compared to the vastness of the Universe. With this study, it looks like the final bastion of anthropocentrism, that out universe is somehow specially tuned for the emergence of life, is eroding, and there are multiple configurations which permit similar universes to evolve, even if the life there would be barely recognizable to us.