Peter F. Hamilton – The Evolutionary Void

În ultima parte a trilogiei, Evoluția Vidului, imaginația lui Hamilton se dezlănțuie din nou în spațiu, după lunga poveste cvasi-fantasy din romanul precedent. Încă din primul capitol avem parte de acțiune furibundă și dezvăluiri de mult așteptate despre planul final al facțiunii Acceleratorilor și despre natura flotei de descurajare, care elimină amenințarea combinată a Imperiului Ocisen și Primilor cu ușurință. Însă imediat după aceea, într‑o schimbare neașteptată de situație, flota și întregul Sistem Solar sunt capturate într‑un câmp de forță impenetrabil, similar cu cel care întemnițează Perechea Dyson.

Romanul continuă în general pe aceeași notă, cu răsturnări de situație frecvente și desfășurări impresionante de forțe. Odată ce Pământul și conștiința artificială ANA sunt neutralizate, echilibrul puterii în Commonwealth se schimbă complet. Ilanthe, lidera Acceleratorilor, e liberă să se ocupe de planurile de călătorie spre Vid în noul ei „corp” cuantic, desprins din structura ANA. Adevăratele ei intenții sunt însă diferite de așteptările celorlalți Acceleratori și îi îngrijorează până și printre imperturbabilii Silfeni. Puținele grupuri care i se mai opun – Oscar Monroe împreună cu Gardienii și Araminta, Aaron și Inigo, izolatul Troblum – vor trebui s‑o facă în secret, îndreptându‑se pe diferite căi către Spiră. Acolo s‑a stabilit legendarul Ozzie, de la care toți așteaptă o soluție pentru enigma Vidului. Iar Gore Burnelli, reîncarnat în vechiul lui corp pentru a se putea conecta la visul fiicei sale Justine în Vid, își urmează propriul plan care ne duce pe planeta de baștină a extratereștrilor Anomine, cei care au neutralizat amenințarea Primilor și cea mai recentă rasă care a atins transcendența prin mijloace tehnologice.

Deși nu mai este în centrul atenției, viața lui Edeard în Makkathran ocupă câteva capitole importante. Visele prin care o experimentăm nu mai sunt consecutive, autorul concentrându‑se doar pe momentele cheie din efortul constant al lui Edeard de a duce oamenii Querenciei către împlinire și viața de apoi promisă în Inimă. Puterea finală conferită de Vid se dovedește o unealtă de neînlocuit pentru succes, dar și un blestem pentru erou, ducându‑l de câteva ori pe căi greșite și punându‑l în fața unor alegeri dureroase, de a sacrifica propria fericire pentru a‑și împlini țelul ales.

În ciuda obișnuitelor puncte forte, romanul are și aspecte mai puțin reușite. Hamilton insistă să readucă în centrul atenției personaje din trecutul prefigurat de Steaua Pandorei, deși personalități noi ar fi putut juca cu ușurință rolurile atribuite lor. În unele cazuri introducerea lor nu pare complet justificată sau e de prea scurtă durată ca să rămână în memoria cititorului. Altele s‑au schimbat subtil, pierzându‑și însă farmecul și originalitatea, cum este Paula Myo, cândva detectiv genial, care însă acum se limitează să lupte înarmată până în dinți la același nivel cu ceilalți agenți și nu reușește nici o intuiție salvatoare. Iar cruzimea gratuită a lui Cat e stridentă față de amenințarea subtilă pe care prezența ei o răspândea în prima serie. Poate uneori e bine și pentru autorii de science-fiction să păstreze câteva mistere nedezvăluite.

Cel mai dezamăgitor însă a fost pentru mine finalul. După festinul de acțiune și goana nebună a tuturor grupurilor convergând în Inima Vidului, romanul se termină cu un non‑conflict, o împăcare prea diplomatică a contrariilor, care pe mine m‑a lăsat derutat. Poate că îmi apare atât de nepotrivit pentru că întreaga trilogie e construită pe escaladarea conflictelor, de la armele agenților individuali la flotele spațiale și chiar puterile telepatice ale locuitorilor Vidului, iar încheierea e pur și simplu pacifistă, ca și cum toate pregătirile dinainte au fost inutile. Toți participanții primesc ce urmăriseră de la început, opozițiile dintre Vid și Galaxie, dintre direcția Acceleratorilor și cea a Conservatorilor, care constituiseră substanța romanului până acum, se dizolvă și devin brusc irelevante. Un happy‑end în complet dezacord cu restul romanului: nu poți să închei Al Doilea Război Mondial cu Hitler, Stalin și Roosevelt petrecând împreună de parcă nimic nu s‑ar fi întâmplat!

Nu pot să termin de scris despre trilogie fără să fac o comparație cu jumătatea ei mai veche, cele două romane care formează Steaua Pandorei, pe care le‑am considerat geniale. Cred că principala diferență e echilibrul prezent acolo între mai multe planuri, de la descrierea planetelor, personaje, intrigile politice și în final războiul public și cel secret cu Dușmanul. Și secțiunea fantasy e mai bine integrată și are un scop mai clar; căci astfel poate fi considerată Odiseea lui Ozzie pe cărările Silfene, care interzic tehnologia la fel ca și Vidul din trilogia de față. E drept, finalul acolo e destul de previzibil, dar măcar asigură o continuitate naturală, o rezolvare clasică a luptei arhetipale dintre Bine și Rău. Vidul rămâne o carte antrenantă și interesantă, dar mă așteptam la ceva mai mult de la un autor care a reînvigorat genul space-opera. Ne rămâne să sperăm că universul Commonwealth‑ului va avea parte de noi romane mai inspirate; deocamdată n‑am aflat nimic despre Nigel Sheldon și navele-colonie în care a părăsit spațiul cunoscut…

Nota mea: 3.0