Peter F. Hamilton - The Temporal Void

Al doilea roman din trilogie, Timpul Vidului continuă imediat acțiunea primei părți, ca și cum nu ar fi cărți separate. E și asta una din caracteristicile romanelor lui Hamilton, care se observă și la cele două jumătăți ale Stelei Pandorei. Devorarea restului Galaxiei de către Vid e amânată prin intervenția reticentă a Celui de-al Doilea Visător, tânăra Araminta, care se poate conecta empatic cu Lorzii Cerurilor, creaturile care servesc Inima Vidului. Cu această ocazie pătrunde în Vid Justine Burnelli, hotărâtă să întâlnească Inima și să stabilească o formă de comunicare cu ea și o soluție diplomatică la amenințarea Vidului. Experiența ei formează o a treia povestire, de mai mică amploare, alternând cu cele principale de-a lungul romanului și transmisă către întreaga omenire de un nou-apărut Al Treilea Visător.

Dacă în Visul Vidului autorul s-a concentrat în principal asupra Galaxiei și a oamenilor din afară, al doilea roman pune accentul pe evenimentele din interiorul Vidului, cu viața Pășitorului-pe-Apă Edeard în prim plan. Structurate tot în șapte vise, acestea ocupă în jur de trei sferturi din roman. Deși din punct de vedere logic era nevoie de prezentarea aceasta pentru a completa imaginea Vidului, stilistic și în detaliu realizarea lasă de dorit. Am văzut multe recenzii care lăudau introducerea acestui interludiu fantasy drept o idee genială, dar eu am găsit puține lucruri de apreciat. În paranteză fie spus, nici nu cred că termenul de fantasy se aplică în acest context, pentru că nu se invocă nici un fel de forțe supranaturale. Puterile psihice ale oamenilor au o explicație oarecum științifică, fiind o proprietate intrinsecă a structurii cuantice a Vidului. Dovadă că și Justine le capătă, imediat după sosirea în Vid, și sunt chiar amplificate de tehnologia de la bordul navei ei.

Imediat după evenimentele din finalul primei părți care l-au propulsat la rangul de celebritate locală și au făcut cunoscute tuturor puterile sale telepatice ieșite din comun, Edeard își fructifică la maxim faima bucurându-se de favorurile sexului frumos. Un fel de David Beckham, sau, de ce nu, Adrian Mutu, apărut brusc într-un roman SF. Acțiunea se împotmolește curând, undeva la nivelul unui serial polițist de duzină, în timp de autorul ne prezintă numeroasele obstacole din ce în ce mai greu de trecut în calea planului lui Edeard de a face viața pe Querencia mai justă. O adevărată luptă cu morile de vânt: pe de o parte cu găștile și „mafioții” care controlează economia subterană a orașului, pe de alta cu politicienii și Marile Familii care iau deciziile importante și au propriile lor interese, care nu întotdeauna coincid cu cele ale tânărului justițiar. Edeard are de partea lui puterile sale telepatice și conexiunea psihică cu orașul, care îi permite o serie de „trucuri” complet surprinzătoare pentru adversarii săi. Chiar și așa intrigile rămân previzibile și deloc remarcabile; de multe ori am simțit nevoia de a răsfoi înainte să văd unde se termină secțiunea de față și să ajung la ceva mai interesant.

Nici societatea Makkathran-ului nu e deloc originală, ci mai mult o copie după cea occidentală cu câteva ajustări legate de puterile telepatice și lipsa tehnologiei. Asemănările sunt de-a dreptul deranjante și complet neverosimile, având în vedere că acțiunea are loc la mii de ani în viitor și zeci de mii de ani-lumină de noi. Aceleași proceduri în justiție, aceleași frustrări în rândul poliției față de eliberarea criminalilor de avocați buni de gură, aceeași birocrație, aceleași obiceiuri în cazul nunților, cum ar fi petrecerea burlacilor, până și aceleași proceduri de vot! Iar unele nici măcar nu se potrivesc cu imaginea de lume mai tradițională: Hamilton are o tendință către libertinism sexual în paginile cărților sale, care se aliniază perfect cu societatea ultra-evoluată și rafinată a Commonwealth-ului, dar pare deplasat printre oameni care încă se organizează în Ghilde și se deplasează în caravane. Experimentările sexuale ale Aramintei din primul roman sunt complet naturale pentru viața unei tinere divorțate pe o planetă în plină expansiune economică, pe când aici nu se prea încadrează în peisaj. Iar ceea ce îmi pare cel mai ciudat e lipsa completă a reacțiilor de gelozie, căci prin patul lui Edeard trec și fete de familie bună deja logodite.

Singura parte care mai salvează oarecum impresia este finalul, în care Edeard se confruntă cu bandiții care i-au ucis părinții și incendiat satul natal Ashwell. Aici Hamilton revine în forță, cu suspans din plin, dramă și trădare de unde eroul se aștepta cel mai puțin, plus o răsturnare completă de situație care dezvăluie în sfârșit secretul Vidului, puterea sa ultimă. Dacă în prima parte era greu de înțeles fervoarea religioasă stârnită în afara Vidului de visele lui Inigo, acum ea devine o consecință evidentă. În mod clar autorul a planificat revelația aceasta cu mare grijă, încă unul din meritele operelor lui Hamilton.

Map of Makkathran drawn by Judith Fell, ©2008. It gives an overall impression of the city, and marks several of the key locations featured in the books

Deși rămasă în planul secund, Galaxia mai familiară nu dezamăgește cu acțiunea și imaginile monumentale. Una dintre cele mai memorabile scene e devorarea unei întregi planete, Hanko, de către o mini-gură neagră, una din cele mai avansate arme disponibile agenților Higher. O planetă urmărită de ghinion încă din „Steaua Pandorei”, unde e atacată de Primi și iradiată în timpul bătăliei dintre aceștia și Flota Commonwealth-ului. Amenințările din partea celorlalte specii extraterestre devin mai palpabile: Raiel-ii se dovedesc mai puțin pașnici decât credeau oamenii, păstrând o flotă considerabilă de Războinici Raiel la granițele Vidului; iar un vechi dușman se întoarce pe neașteptate, ca aliat al Imperiului Ocisen, stârnind nervozitate chiar în rândurile celor mai puternici membrii ai ANA.

Partea a doua a trilogiei Vidului clarifică multe din misterele acestuia, deși, cum era de așteptat, rămân destule și pentru partea finală, Evoluția Vidului, inclusiv ultimul vis al Primului Visător, Inigo, păstrat secret timp de sute de ani. Din păcate insistența pe partea fantasy tinde să strice ritmul obișnuit al romanelor lui Hamilton și face cartea cea mai greu de parcurs din trilogie. Sfatul meu ar fi să săriți direct la ultimul vis, care are destule elemente pentru a înțelege imaginea de ansamblu și să nu vă pierdeți timpul cu nenumăratele detalii inutile de până acolo.

Nota mea: 2.5