Dacă în Sfârșitul eternității Asimov imagina o societate bazată pe călătoria în timp, Zeii înșiși pornește de la conceptul de universuri paralele. Apărute ca o posibilitate matematică în mecanica cuantică, acestea au fost adoptate rapid de literatura science-fiction, dacă nu cumva drumul a fost invers, de la ficțiune la ipoteza științifică. Fanii Stargate sau Sliders sunt cu siguranță obișnuiți ca protagoniștii să întâlnească lumi aproape identice cu a noastră, cu diferențe mai mult sau mai puțin subtile, sau doppelgänger‑i cu planuri ascunse. În acest roman însă n‑o să întâlniți așa ceva; Asimov merge mult mai departe cu conceptul, imaginând un univers profund diferit, pornind de la legile de bază ale particulelor elementare și construind consecințe pe baza acestora.
Romanul e structurat în trei părți relativ independente, respectând forma în care a fost publicat original. Prima parte, „împotriva prostiei...” are loc pe Pământ, revoluționat de descoperirea unui izotop „interzis” al plutoniului – care n‑ar trebui să existe conform legilor cunoscute ale forței tari, sau cel puțin nu în universul nostru. Substanța se dovedește o sursă practic inepuizabilă de energie prin descompunerea radioactivă, botezată Pompa de Electroni, și îl propulsează pe descoperitorul ei, Frederick Hallam, la notorietate globală, poziție pe care el o apără cu strășnicie. Antagonistul său, tânărul fizician Peter Lamont, încearcă să aducă adevărul la suprafață, și anume că procesul de generare a energiei a fost de fapt inventat de para‑oameni și contribuția lui Hallam a fost minoră. Ba mai mult, Lamont emite ipoteza că folosirea continuă a Pompei va modifica legile locale ale fizicii, cauzând o reacție catastrofală în lanț în interiorul Soarelui. Întreaga parte se ocupă astfel cu conflictul între voințele celor doi, o imagine mai puțin măgulitoare, dar în mod sigur realistă, asupra cercetătorilor, de la care te‑ai aștepta să fie mai raționali, dar se dovedesc la fel de conduși de ambiție și încăpățânare ca și restul oamenilor.
Mit der Dummheit kämpfen Götter selbst vergebens.
Friedrich Schiller
În partea a doua, „zeii înșiși...”, acțiunea se mută în universul paralel din care sosește plutoniul‑186, printre para‑oameni. E unul din puținele, dacă nu singurul, caz în care Asimov descrie o rasă de extratereștrii, dar rezultatul este de o originalitate și consistență ieșită din comun. Aceștia sunt imaginați tot plecând de la diferența fundamentală a legilor cuantice din cele două universuri; corpurile lor absorb direct energia solară; reducerea acesteia îi obligă să caute surse alternative, ducând la inventarea Pompei. Povestea se desfășoară din perspectiva Moilor, o specie de formă imprecisă formată din trei sexe: Raționalii – echivalentul aproximativ al masculilor, înclinați spre logică; Emoționalii – femelele care asigură energia reproductivă; și Parentalii, în grija cărora cade creșterea copiilor, mereu în număr de trei, fiecare dintr‑unul din sexe. O a doua „rasă” coexistă pe planetă, Cei Tari, care se comportă față de primii ca niște tutori, educându‑i și stabilind componența triadelor Moilor – echivalentul familiilor. Ei sunt de asemenea constructorii Pompei, ale cărei principii Moii Raționali de‑abia le pătrund. Personajele principale sunt membrii unei triade de Moi: Raționalul Odeen, Emoționala Dua și Paternalul Tritt, selecționați de Cei Tari datorită calităților lor excepționale. În special Dua arată un comportament neobișnuit pentru o Emoțională, o curiozitate demnă de un Rațional, care o împinge să investigheze mai îndeaproape noua sursă de energie oferită de Cei Tari. Detaliile despre societatea Moilor completează povestea, de la comportamentele lor sociale până la viața sexuală extrem de variată: relațiile fizice nu tocmai acceptate între Raționali și Paternali, extazul în trei denumit topire care poate duce la procreare, ba chiar și o formă de masturbare.
În a treia parte, „luptă în zadar?”, revenim în Universul nostru, dar nu la personajele din prima parte, ci în colonia Lunară. Un alt rival al lui Hallam, acum discreditat și forțat să‑și abandoneze cariera de pe Pământ, Benjamin Denison, sosește pe Lună pentru un nou început. Însă, stimulat de Selene Lindstrom, un ghid local la prima vedere, dar de fapt o Intuiționistă, el descoperă o soluție la potențialul letal al Pompei, exploatând un principiu logic simplu: zero-unu-infinitate. Alte teme mai sunt atinse în treacăt: manipularea genetică, în urma căreia Selene a căpătat intuiția ieșită din comun, conflictul mocnit dintre Lunariți și noii imigranți pământeni, planurile unor localnici de a se sustrage influenței și controlului Pământului. Un final care rezolvă inteligent impasul la care ajunseseră atât oamenii, cât și Moii în privința pericolului Pompei, fiecare cerându‑le celorlalți să o oprească.
Eclipsată de notorietatea Fundației și ciclului Roboților, Zeii înșiși ar merita mai multă atenție din partea fanilor SF: reușește să fie în același timp originală și realistă, respectând destul de strict adevărul științific, ba chiar folosindu‑l intensiv în intrigă. Povestea taie complet legăturile cu temele recurente ale lui Asimov, păstrând însă stilul lui familiar. Într‑un fel dezvăluie o altă față a scriitorului; poate și de aceea autorul a identificat‑o drept opera sa favorită.
Post a Comment