Dan Simmons – Hyperion. Căderea lui Hyperion

Trebuie să recunosc că „Hyperion” nu m‑a impresionat de la început, în ciuda numeroaselor opinii pozitive de pe Internet. Acțiunea din primul roman se pune încet în mișcare, autorul ascunde inițial prea multe informații pentru a le dezvălui gradual mai târziu și nici ceea ce suntem lăsați să întrezărim nu e din cale afară de original. În câteva secole, omenirea s‑a extins pe sute de planete conectate de rețeaua de transport instantaneu a Hegemoniei, cu multe alte colonii încă neconectate, accesibile doar cu nave sub-luminice. Evenimentul declanșator al Hegirei a fost distrugerea Pământului în cursul unui experiment – o temă de altfel întâlnită și la Asimov în ciclul Roboților/Fundației. Hegemonia e întreținută de relația strânsă cu Inteligențele artificiale, de care depinde în primul rând rețeaua de transport și comunicare. Oamenii care nu au acceptat „subjugarea” de către Mașini și‑au fondat propria civilizație separată în adâncurile spațiului, Roiurile de Expulzați. În linii mari, o societate interstelară similară cu cea din „Steaua Pandorei”, deși având în vedere ordinea publicării lor inspirația n‑a putut circula decât în direcția inversă.

Elementul distinctiv și intriga romanului este întâlnirea dintre umanitate și planeta Hyperion cu misterele acesteia: Criptele Timpului, despre care se crede că circulă în sens invers prin timp, provenind dintr‑un viitor îndepărtat, și creatura Shrike. Apetitul acesteia către distrugere și insondabilitatea acțiunilor sale îi conferă în ochii unora un caracter sacru, de unde apariția Bisericii lui Shrike și influența ei în Hegemonie. Printre ritualurile acestora se numără și un pelerinaj către Criptele Timpului; conform tradiției, Shrike va îndeplini unuia dintre cei șapte pelerini o dorință, „pedepsindu‑i” pe restul – un eufemism pentru o moarte violentă.

Un astfel de pelerinaj constituie subiectul primei cărți; în cursul lui șase dintre călători își împărtășesc experiențele trecute, fiecare având o legătură intimă cu planeta Hyperion sau cu Shrike însuși. Jurnalul Părintelui Duré dezvăluie o lume dispărută în care idealul creștin al Învierii corpului și sufletului pare să devină real, deși într‑un mod neașteptat și pervertit. Relatarea seacă a colonelului Fedmahn Kassad ne introduce în realitățile războiului în rândul trupelor Hegemoniei călăuzite de principiul Noului Bushido și prima ciocnire cu forțele Expulzaților în încercarea de a apăra colonia Bressia. Poetul Martin Silenus poartă romanul înapoi în timp până înainte de distrugerea Pământului și printr‑o importantă perioadă din istoria colonizării lui Hyperion. Detectiva Brawne Lamia de pe Lumea‑Stup Lusus prezintă mai amănunțit relațiile cu Mașinile și datasfera într‑o povestire pe jumătate polițistă, pe jumătate cyberpunk. Din istoria emoționantă a eruditul evreu Sol Weintraub și a fiicei sale Rachel aflăm despre viața obișnuită pe o planetă membră a Hegemoniei, dar și despre comunitatea iudaică și dialogul ei constant cu Dumnezeu. În fine, Consulul încheie romanul cu o paradoxală poveste de dragoste cum numai era zborurilor interstelare putea provoca, incluzând integrarea în Hegemonie a unei noi colonii, Maui Legământul, și ciocnirea dură dintre imperialism și dorința de libertate și cultura unică a localnicilor. Ultimul pelerin, templierul Het Masteen, nu are ocazia să‑și mărturisească secretele, dispare în chip misterios, poate chiar atacat de Shrike, în timpul traversării Oceanului de Iarbă.

În partea a doua a seriei, „Căderea lui Hyperion”, atenția autorului se reorientează spre evenimentele din Hegemonie, văzute prin perspectiva lui Joseph Severn. Existența acestuia e unul din conceptele originale ale romanului: un „cybrid”, corp uman, a cărui minte și personalitate a fost reconstruită de inteligențele TehNucleului după o personalitate istorică, în acest caz poetul John Keats. În misiunea lui oficială de a schița momente din viața Directorului Executiv Meina Gladstone, el are acces la culisele conducerii Hegemoniei într‑un moment de criză majoră: declanșarea războiului total cu Expulzații. Tot Keats asigură continuitatea cu evenimentele de pe Hyperion prin legătura lui tehno-mistică cu fostul său eu și Brawne Lamia: el „visează” Pelerinii și întâlnirile lor cu Shrike printre Criptele Timpului. Acțiunea se precipită în această parte secundă, dar autorul nu neglijează nici scenele descriind realizările excepționale ale Hegemoniei, cum ar fi fluviul Tethys, al cărui curs trece de la o colonie la alta folosind portaluri teleproiectoare; în prima parte descoperisem deja apartamentele extravagante cu camere pe planete diferite. Un moment care m‑a impresionat este turul nocturn al Meinei Gladstone pe cele șapte planete de origine ale Pelerinilor, aproape un pelerinaj în sine. Senzația care impregnează în acest episod este una de așteptare tensionată, o certitudine că, oricât de frumoasă sau de avansată, orice creație are un sfârșit, care poate veni chiar în clipa următoare. Și într‑adevăr, în roman, e urmat imediat de vestea atacului masiv al Roiurilor de Expulzați, îndreptate către numeroase ținte din Hegemonie. E o lecție care ar trebui să ne pună pe gânduri; societatea noastră e de asemenea departe de fi invulnerabilă sau imună la schimbări bruște și neașteptate.

Dar Simmons nu se oprește aici: sub aparența războiului cu Expulzații se ascunde o intrigă mai subtilă, un conflict care amenință însăși existența umană, cel cu inteligențele artificiale din TehNucleu care până acum au susținut tehnologic Hegemonia. Pe măsură ce înaintăm în roman, fiecare dintre poveștile Pelerinilor Shrike pe care le‑am citit în prima parte se îmbină în imaginea de ansamblu, dezvăluind puțin câte puțin secrete și planuri vechi de secole. Ca să fac o altă referire la Dune, ciocnirea aceasta între Om și Mașină îmi amintește de legendarul Jihad Butlerian; „Hyperion” e mult mai aproape de savoarea și spiritul operei lui Frank Herbert decât versiunea oficială pe care am primit‑o.

Substanța romanului se bazează și pe numeroasele simboluri și referințe culturale; nu cred că am erudiția pentru a le identifica și numi pe toate. Destul de evidente sunt cele la viața și opera lui John Keats, de la avatarurile sale până la poemul aproape profetic, dar neterminat, al poetului Silenus, care dă și numele seriei, Hyperion Cantos. Imediat legate de acestea sunt influențele din mitologia greacă: lupta dintre titani și zeii olimpieni pentru dominația panteonului e o metaforă pentru înfruntarea dintre oameni și mașini – așa cum olimpienii sunt urmașii titanilor, mașinile au fost create la origine de oameni. Mitologia germanică se face simțită în numele navei-arbore Yggdrasil – Arborele Lumii la nordici; mai mult, distrugerea ei în primul roman anticipează dezlănțuirea forțelor distructive, ca o replică a Ragnarök‑ului. Influențele creștine sunt și ele răspândite, de la rolul efectiv al Bisericii Catolice în intrigă până la Divinitatea Oamenilor, prezentată în roman cu o structură similară Treimii creștine, ca și mitul Mântuitorului în persoana copilului încă nenăscut al lui Brawne și al cybrid‑ului Keats.

„Hyperion” e pe bună dreptate un roman impresionant și despre care se pot spune multe. Totuși numărul mare de concepte – complicatele implicații ale efectelor temporale, dar și numeroasele referințe subtile, ușor de ratat – poate descuraja. Eu personal n‑aș putea spune cu siguranță în ce direcție (sau direcții) trebuie interpretată cartea; dar poate asta o face cu atât mai interesantă, căci astfel se pretează la o nouă lectură, pentru o perspectivă diferită, și, să sperăm, mai profundă.